Un parcurs terapeutic în constelații șamanice și sesiune individuală
1. Date generale
Pacienta — denumită în continuare clienta — este o femeie adultă, mamă a doi băieți, înscrisă în programul de formare de constelații șamanice și beneficiară a sesiunilor de terapie individuală. Materialul de față reflectă o sesiune individuală desfășurată pe parcursul acestui proces de formare și terapie combinat.
2. Contextul terapeutic
Clienta urmează în paralel două procese complementare: un program de formare în constelații șamanice, ajuns la primul modul, și sesiuni individuale de terapie. Această dublă prezență — atât ca participant la formarea de grup, cât și ca pacientă în spațiul individual — a creat un teren fertil pentru conștientizare, în care materialul lucrat în atelier a putut fi aprofundat și integrat în sesiunea personală.
3. Prezentarea temei
Sesiunea a pornit de la nevoia de control a clientei — prezentată în toată amplitudinea ei, de la formele cele mai brute până la cele mai fine și stilizate. Clienta a descris o perioadă din urmă cu câțiva ani în care, la modul foarte propriu, toți membrii familiei — soțul, copiii, mama — trebuiau să urmeze un anumit program: dietă, medic, medicație — pentru ca ea să îi știe bine.
Această nevoie de control nu a apărut brusc în conștiința ei. Mi-a povestit cum o altă terapeuta i-a spus, cu câțiva ani în urmă, într-un mod foarte direct, ceea ce se întâmpla în câmpul ei. Reacția de atunci a fost de revoltă, ofensă, frustrare. Astăzi, din același spațiu, clienta poate să primească și să recunoască — și această schimbare în sine este un indicator puternic al procesului pe care îl parcurge.
4. Desfășurarea procesului
4.1 Insight-ul din atelier — excluderea tatălui
În primul modul al formării, clienta a realizat — într-un mod pe care ea însăși l-a descris ca foarte inconștient — că punea în act un mecanism de apărare prin respingerea tatălui copiilor. Tatăl nu era bun, nu era cum trebuie, nu corespundea standardelor impuse de ea. Și totuși, prin această dinamică, clienta producea în câmp tocmai dezechilibrul pe care credea că îl previne — pentru că ea știa mai bine, știa mai mult, știa cum ar trebui să arate familia ei.
4.2 Memoria copilului și traducerea realității
Unul dintre băieții clientei i-a afirmat că ea îl iubește mai mult pe celălalt — pentru că atunci când el a fost bolnav sau răcit, nu i-a acordat suficientă atenție. Această afirmație a deschis o fereastră importantă în sesiune.
Am lucrat împreună cu clienta pornind de la această memorie, explorând cum psihicul unui copil — și ulterior al unui adult — poate rămâne cu o traducere a realității care, dintr-o perspectivă cognitivă, este nereală. Clienta mea are grijă de ambii copii din aceeași nevoie profundă de îngrijire și sănătate. Și totuși, copilul simte ceva diferit.
Explorând mai adânc, am ajutat-o pe clienta să vadă că spre acel copil se îndreaptă cu o energie de îngrijorare, de grijă și, în fond, de frică — în timp ce spre celălalt băiat nu există această proiecție. Copilul nu percepe cantitatea de atenție primită, ci calitatea energiei cu care mama se îndreaptă spre el. Simte, de fapt, frica din care vine îngrijirea.
4.3 Rădăcina — frica de a nu supraviețui
Ne-am întors, din acest punct, la o rădăcină foarte internă și foarte de bază. Clienta, copil fiind, a perceput că mama ei nu a fost suficient de prezentă, nu a fost implicată real în creșterea ei. Și cum această realitate a lăsat-o cu o frică internă despre propria existență.
Atunci când copilul nu o simte pe mamă, iubirea și atenția acesteia devin sinonime cu siguranța. Lipsa prezenței materne este tradusă, la nivel celular, ca: nu voi rămâne în viață. Copilul nu articulează conștient această teamă — ea rămâne în corp, în psihic, ca o frică de moarte, foarte, foarte inconștientă.
Această frică de a nu supraviețui s-a proiectat, pe rând, pe câte unul dintre membrii familiei clientei — mai întâi soțul, care a trecut printr-o experiență de sănătate, apoi copiii. Nevoia de control era, în realitate, nevoia de a-i menține în viață pe cei dragi — pentru că, undeva foarte adânc, se menținea și pe ea însăși în viață.
5. Insight-urile cheie ale sesiunii
Primul insight major a fost conștientizarea că nevoia de control nu este o trăsătură de caracter, ci un mecanism de apărare construit pe o frică de supraviețuire foarte timpurie și foarte profundă.
Al doilea insight a vizat dinamica cu copilul: copilul nu percepe cantitatea de îngrijire, ci energia din care vine aceasta. Îngrijirea care pleacă din frică este resimțită diferit față de cea care pleacă din prezență și siguranță.
Al treilea — și poate cel mai profund — a fost recunoașterea lanțului: frica mamei clientei (absența, pasivitatea) → frica clientei de a nu supraviețui → nevoia de control → proiecția fricii pe membrii familiei → dezechilibru în câmp.
Cel de-al patrulea insight a aparținut clientei ca observator conștient al propriului parcurs: capacitatea de a vedea toate aceste straturi nu cu judecată, ci cu înțelegere și cu disponibilitate reală de a se transforma, din nou și din nou, în ea însăși.
6. Intervenția terapeutică
Intervenția a urmat un fir vertical, coborând strat după strat — de la comportament (nevoia de control), la emoție (frica de moarte a celor dragi), la memoria corporală și sistemică (frica de a nu supraviețui, moștenită relațional de la mama absentă).
Pe parcursul sesiunii, am lucrat cu clienta din spațiul constelațiilor sistemice și al înțelegerii loialităților de familie — ajutând-o să vadă că ceea ce proiectează asupra copiilor și soțului nu este altceva decât propria ei poveste neintegrată. Iar recunoașterea acestui lucru, fără colaps și fără judecată, a reprezentat în sine un act terapeutic major.
Clienta a arătat o deschidere remarcabilă pe tot parcursul sesiunii — prezentă, dispusă, conștientă de proces și pregătită să continue această muncă internă.
7. Concluzie clinică
Această sesiune ilustrează cu claritate cum o dinamică — în aparență despre control — poate fi înțeleasă și trăită pe mai multe straturi ale conștiinței. Plecând de la nevoia de control, am ajuns la o nevoie celulară: nevoia de a supraviețui, nevoia de a rămâne în viață.
Din perspectivă sistemică, ceea ce clienta a pus în act în familia ei reprezintă o loialitate inconștientă față de propria ei experiență de copil — și, în același timp, o transmitere transgenerațională a fricii. Copiii ei trăiesc, la rândul lor, efectele acestei proiecții.
Scopul procesului terapeutic este tocmai acesta: ca ea să poată exista și trăi din spațiul conștiinței și al siguranței — nu din cel al fricii și al controlului. Să lase povestea și parcursul ei să facă parte din călătoria ei, fără a le mai proiecta. Astfel încât copiii ei să poată trăi neîmpovărați de povestea ei — apropo de loialități, de înțelegerea sistemică și de apartenența la familie.
Clienta se află, în acest moment, într-un punct de transformare reală și profundă. Disponibilitatea ei de a se uita la ea însăși, din nou și din nou, este cea mai bună resursă terapeutică pe care o aduce în acest proces.