O femeie ajunsese să simtă că relația în care era nu mai era potrivită pentru ea. Nu era o relație veche, nu era o poveste de ani de zile, ci una relativ recentă, și totuși, ceva în ea începuse să recunoască că nu se mai afla pe aceeași lungime de undă cu acel bărbat.
Într-o relație anterioară, rămăsese foarte mult timp după ce înțelesese că nu îi mai este bine. Prinsă într-o amorțeală pe care acum o regreta. Tocmai de aceea, de data aceasta, părea să fi trecut în cealaltă extremă: o luciditate mai vigilentă, poate chiar o teamă de a nu repeta același tipar.
După ce i-a comunicat partenerului că simte să încheie relația, a avut un vis. În vis apăreau părinții fostului iubit, dezamăgiți de ea, ca și cum ea le-ar fi rănit fiul. Visul a lăsat în urmă un sentiment de vinovăție aproape disproporționat față de situația concretă.
Am plecat de la acest vis.
În spațiul interior, imaginile care apar nu vorbesc neapărat despre ceilalți, vorbesc despre realitatea noastră psihică. Inconștientul folosește figuri, chipuri și simboluri care au forță pentru noi, tocmai pentru a aduce la suprafață ceva ce nu poate fi încă formulat direct.
Nu era, deci, despre părinții fostului iubit. Era despre o instanță interioară care o privea, o judeca, o acuza și îi spunea, într-un limbaj simbolic: ai rănit, ai dezamăgit, ești vinovată.
Pe măsură ce am lucrat, a devenit tot mai clar că tema nu era doar despărțirea. Era ceva mult mai adânc, legat de responsabilitatea pentru starea celuilalt.
Am ajuns la amintiri din copilărie în care ea fusese, într-un fel subtil și dureros, una dintre puținele surse de bucurie ale mamei. Crescuse purtând în sine sentimentul că trebuie să aibă grijă de starea mamei, să o aline, să o ridice, să nu o supere, să nu o dezamăgească.
Iar de aici, drumul către vinovăția față de partener era aproape firesc: dacă celălalt suferă, eu am făcut ceva rău. Dacă eu plec, eu rănesc. Dacă aleg pentru mine, celălalt rămâne în durere, și cumva, această durere devine responsabilitatea mea.
Am simțit că era mai mult decât puteam atinge prin discuție, așa că am propus pentru data viitoare, să mergem mai adânc, prin regresie.
După inducția de relaxare profundă, a ajuns mai întâi într-un spațiu intrauterin, unde a simțit o greutate foarte mare. Era greu pentru mamă, era greu pentru ea, totul părea apăsat, dens, aproape imposibil de dus.
Abia mai târziu, după ce am parcurs întreaga sesiune, am realizat ceva esențial: acea greutate din spațiul intrauterin nu era doar a nașterii. Era aceeași greutate pe care o simțise după moartea cowboy-ului, în spațiul de după viață, când sufletul nu putea accepta că făcuse atât rău. Nu era un sentiment nou. Era unul atât de vechi și atât de adânc înrădăcinat, încât supraviețuise morții și se întipărise din nou la intrarea într-o nouă viață. Intrase în lume deja purtând condamnarea.
Mergând mai departe pe firul acestei greutăți, a ajuns într-o imagine complet neașteptată: o viață în care se vedea ca un bărbat. Un cowboy plin de furie, de înverșunare și de răzbunare, urmărind o altă persoană și omorând-o.
Imaginea era greu de dus. Nu era o scenă blândă, nici ușor de integrat. Era o viață înghițită de agresivitate, de impuls, de o forță care îl depășea pe acel bărbat. Mai târziu, și el a murit violent, împușcat, brusc, ca și cum aceeași energie pe care o purtase în lume se întorsese asupra lui. Și după moarte, sufletul nu s-a eliberat. A rămas blocat în același nod: am făcut rău, sunt vinovat, nu merit să merg mai departe.
A fost un moment delicat. Ea era șocată de ceea ce vedea și îi era greu să accepte că ar putea exista o asemenea expresie a furiei în câmpul ei profund. Am lucrat încet, cu multă grijă, ca să o ajut să nu rămână identificată cu acea imagine, să nu se confunde cu acel rol, ci să poată privi dintr-un spațiu mai larg, din locul martorului care vede fără să se prăbușească în condamnare.
Aici a venit una dintre cele mai importante înțelegeri ale sesiunii.
Privind acea viață, ea a spus: toată furia aceea, toată răzbunarea, toată violența nu avuseseră, în realitate, niciun sens.
Acesta a fost punctul de cotitură.
M-am folosit de această înțelegere pentru a o ajuta să vadă că, așa cum furia dusă până la capăt nu avusese niciun sens, nici vinovăția purtată la nesfârșit nu are sens. Nici autopedepsirea, nici responsabilitatea permanentă pentru durerea celuilalt nu mai aveau de ce să continue.
Da, putem recunoaște greșeli. Putem învăța. Putem repara atunci când este ceva de reparat. Dar nu suntem aici ca să ne condamnăm la nesfârșit pentru ceea ce nu am înțeles cândva, într-o altă etapă a conștiinței noastre.
A devenit clar că tema profundă nu era frica de a răni un bărbat sau vinovăția unei despărțiri.
Era frica de propria agresivitate. Frica de propria furie. Frica de posibilitatea de a deveni, într-un fel, cel care rănește.
Și atunci, pentru a nu ajunge niciodată acolo, psihicul construise o formă de hiperresponsabilitate: mai bine mă simt vinovată, mai bine am grijă de toți, mai bine mă port cu grijă excesivă, decât să risc să ating în mine acea forță care, cândva, a fost trăită ca distrugătoare.
O persoană foarte caldă, foarte blândă, foarte atentă poate purta în adânc o teamă uriașă de propria furie. Nu pentru că ar fi rea, ci pentru că undeva, în straturile profunde ale psihicului, furia este asociată cu pierderea controlului, cu distrugerea, cu pericolul de a face rău. Și atunci, în loc să o integreze sănătos, omul începe să o compenseze: prin vinovăție, grijă excesivă, adaptare și responsabilitate pentru emoțiile celorlalți.
Aceasta este, pentru mine, una dintre valorile esențiale ale regresiei lucrate terapeutic, cu discernământ și cu grijă.
Nu pentru a demonstra dacă o viață anterioară este reală sau nu, aceasta rămâne o zonă pe care nu o putem verifica în mod obiectiv. Ci pentru că psihicul folosește aceste imagini ca să exprime adevăruri interioare extrem de dense. Uneori, ceea ce nu poate fi atins prin povestea conștientă a vieții actuale apare sub forma unei imagini simbolice, arhetipale, încărcate de emoție, care permite o înțelegere imediată și profundă.
Vindecarea nu vine din a rămâne fascinați de poveste, de dramă sau de vinovăție. Vine din capacitatea de a ieși din identificare. Să vezi rolul fără să mai fii complet prins în el. Să poți privi victima, călăul, vinovatul, penitentul, fără să mai trăiești ca și cum trebuie să rămâi captiv în unul dintre aceste personaje.
În această sesiune, ceva s-a mișcat.
Nu complet, poate nu definitiv. Dar suficient cât să apară o altă perspectivă: că nu are sens să rămâi într-o vinovăție fără sfârșit. Că nu are sens să porți durerea celuilalt ca și cum ar fi condamnarea ta. Că are sens să înveți, să recunoști, să te maturizezi, să repari ce se poate repara, și să mergi mai departe cu mai multă conștiință.
Acesta este unul dintre cele mai importante daruri ale unei coborâri profunde în inconștient: nu faptul că aflăm o poveste spectaculoasă, ci faptul că putem înțelege de unde vine o forță care ne conducea din umbră, și, odată văzută, nu mai trebuie să ne conducă la fel.