Studiu de caz reflexiv despre apartenență, relația cu tatăl și capacitatea de a nu mai purta procesul celuilalt

Notă de context. Acest studiu de caz urmărește procesul meu interior activat într-un modul de formare și continuat, în noaptea următoare, printr-un vis. Participanta este prezentată fără date de identificare, iar accentul nu este pus pe povestea ei, ci pe ceea ce relația cu ea a făcut vizibil în mine, ca om, terapeut și formator.

Contextul

Ieri am avut a treia zi de lucru cu grupul din anul al doilea al formării. Este un grup deja mai închegat, cu care putem intra într-un spațiu mai profund și mai adevărat. În această zi am avut o conștientizare foarte valoroasă pentru mine, pe care nu am înțeles-o numai cu mintea, ci am simțit-o în întregul corp.

În grup este o participantă căreia îi este greu să recunoască sau să vadă anumite lucruri despre ea. Cu o zi înainte îmi spusese că are sentimentul că am ceva cu ea, că doar ei îi vorbesc atât de direct sau atât de dur. În același timp, o parte din ea știe că nu am ceva personal cu ea. Pentru mine era limpede că nu exista o intenție de a o răni sau de a o trata diferit. Totuși, faptul că ea nu putea vedea locul din care îi vorbeam a activat ceva în mine.

Am observat din nou un mecanism pe care îl mai întâlnisem: cu cât celuilalt îi este mai greu să înțeleagă, cu atât eu încep să explic mai mult. Încerc să fac lucrurile foarte ușor de înțeles, firești și logice. Numai că, într-un anumit punct, nu mai susțin procesul celuilalt, ci încep să îl port. Este ca și cum aș lua eu în locul lui partea pe care el încă nu o poate vedea sau duce.

Momentul în care corpul și a amintit

În timp ce vorbeam cu ea, am simțit pentru o clipă frustrarea și mâhnirea cunoscută: ea nu vede locul din care eu îi vorbesc și locul din care sunt în relație cu ea. În acel moment am văzut că această durere apare și în relația cu Sofia. Uneori nici Sofia nu poate vedea locul din care îi vorbesc și o iubesc.

Imediat după această recunoaștere, am retrăit în corp ceva din relația mea cu tata. M-am văzut copil, în fața lui, în momentele în care mă bătea fără ca pentru mine să existe o logică, fără să mă vadă și fără să putem vorbi împreună despre ce se întâmpla. Am simțit nevoia mea de atunci: să mă vadă, să mă înțeleagă, să mă creadă și să nu mă mai bată fără motiv.

A devenit foarte clar că nevoia mea actuală de a-l face pe celălalt să mă creadă sau să înțeleagă locul din care vorbesc păstrează ceva din efortul copilului de a-l convinge pe tata. Nu era doar nevoia de a avea dreptate. Pentru copil, a fi crezut putea însemna să fie în siguranță. Mai profund, putea însemna să rămână împreună cu tata și să fie iubită.

Când celălalt mă înțelege și mă crede, simt că suntem împreună. Când nu mă înțelege, o parte veche din mine trăiește din nou ruptura, neputința și pierderea apartenenței.

Am putut vedea astfel că tristețea mea nu aparține în întregime situației prezente. Ea se naște într-un loc mult mai vechi, în care apropierea, siguranța și iubirea depindeau de capacitatea mea de a ajunge la tata și de a-l face să mă vadă.

Întâlnirea care avusese deja loc

În timp ce le povesteam celor din grup ce descoperisem, am vrut să spun că, de vreme ce nu reușisem să îl conving pe tata și nu ajunsesem la el, îmi era greu acum să dau drumul acestei nevoi. Dar chiar în clipa în care am vrut să formulez acest lucru, mi-a revenit în corp ultima noastră întâlnire.

Nu îl mai văzusem de mai bine de zece ani. Ne-am întâlnit la înmormântarea tatălui lui. Nu a fost nevoie de foarte multe cuvinte și nici de o poveste lungă. I-am spus, într-un mod foarte real, că îl iert pentru tot ceea ce ne-a făcut și că îmi cer iertare pentru tot ceea ce i-am făcut eu lui. El s-a uitat prin mine, eu m-am uitat prin el și am rămas în acea zi împreună. I-am pus să mănânce, i-am lăsat niște bani și ne-am promis că ne vom revedea.

După șapte zile, tata a murit intoxicat cu monoxid de carbon. Multă vreme a rămas în mine și durerea că nu am mai putut trăi din acel spațiu împreună cu el, că întâlnirea noastră nu a mai avut o continuare în viață. Dar ieri, tocmai când urma să spun că nu am ajuns la el, ceva din mine a știut cu deplină claritate că ajunsesem.

Am ajuns la tata. Nu așa cum și-ar fi dorit copilul și nu pentru timpul pe care l-ar fi dorit, dar întâlnirea dintre noi a existat.

Această recunoaștere a schimbat sensul poveștii. Nu mai era nevoie să continui, prin ceilalți, încercarea de a-l convinge pe tata retrospectiv. Legătura avusese loc. Ceva se închisese și, în același timp, ceva devenea liber să curgă înainte.

De la tată către partener

Seara, în timp ce făceam duș, mi-am amintit că într-o ceremonie din săptămâna anterioară retrăisem durerea faptului că nu am apucat să continui relația cu tata din acel spațiu nou. Atunci mi-a venit un gând foarte simplu: poate că energia aceasta nu trebuie să se oprească odată cu moartea lui. Poate că ceea ce nu am mai putut trăi cu tata poate fi dus înainte și trăit, într-o altă formă, alături de un partener.

Nu în sensul în care un partener ar trebui să îl înlocuiască pe tata sau să repare trecutul, ci în sensul în care eu pot intra într-o relație dintr-un loc nou. Pot iubi fără ca fiecare neînțelegere să însemne pierderea legăturii. Pot rămâne împreună cu un bărbat fără să fie nevoie să îl conving permanent că intenția mea este bună, că sunt nevinovată sau că merit să fiu iubită.

Visul din noaptea următoare

În noaptea care a urmat am visat primul meu iubit. Petrecusem câteva zile împreună, foarte normale și frumoase. La un moment dat nu mai vorbiserăm. Cu o zi înainte nu apucasem să îi scriu, iar el nu sunase. I-am trimis un mesaj firesc, «Ce faci?», dar apoi nu mai găseam telefonul. Nu știam dacă îmi răspunsese sau nu. Nu aveam acces la răspunsul lui.

Apoi eram într-un spital și purtam în brațe un băiețel foarte mic, puțin mai mare decât un nou-născut. Era liniștit și gângurea. Îl duceam prin spital și căutam secția 3. Într-o cameră, un doctor l-a luat și i-a cusut puțin nările, spunând că aceasta era intervenția care trebuia făcută, deși mie nu mi se părea că băiețelul avea ceva în neregulă. Copilul nu plângea și nu părea supărat.

După aceea mi l-au dat înapoi și a apărut și mama. Împreună căutam părinții copilului. La un moment dat a venit tatăl lui. Băiețelul s-a bucurat când l-a văzut. Când tatăl a vrut să plece, copilul a vrut să meargă după el, iar noi l-am urmat până când tatăl l-a luat.

Visul a continuat într-un depozit cu medicamente sau alte produse așezate în stive. Mama a observat un gândac, iar eu la început nu îl vedeam. Apoi l-am zărit: era mare și roșu. Am găsit o paletă lungă și am încercat să îl lovesc. Exact atunci gândacul a început să se multiplice și din el au ieșit mulți pui, care au fugit în toate direcțiile. Am încercat să îi lovesc, dar nu am reușit să îi omor.

Mai târziu a apărut o femeie de afaceri foarte respectată și de temut, despre care se spunea că făcuse față mafiei. În jurul ei exista și o poveste despre cineva care voia să vorbească cu Virgil, un avocat cunoscut, pentru a se regla sau pentru a-i cere iertare. M-am întrebat dacă magazinul femeii avea și parfumuri. O clientă a venit să îmi arate un parfum, dar atunci când îl pulveriza, jetul se ducea în altă direcție decât cea în care îl îndrepta. Am văzut că nu se pricepea și am plecat.

Felul în care visul a continuat conștientizarea

Privit alături de experiența din grup, visul pare să continue exact mișcarea începută în timpul zilei: desprinderea iubirii și a apartenenței de nevoia de a fi înțeleasă, crezută sau confirmată de celălalt.

Primul iubit apare ca o punte între tată și viitorul partener. Relația este simplă și frumoasă, însă contactul se întrerupe, iar eu nu mai pot verifica răspunsul. Telefonul pierdut nu dovedește că am fost respinsă; mă pune însă în fața imposibilității de a controla dacă mesajul meu a ajuns, dacă am fost înțeleasă și dacă legătura continuă. Este chiar locul vechi în care lipsa răspunsului putea fi trăită ca pierdere a relației.

După pierderea telefonului apare copilul. Îl port, îl liniștesc și caut locul căruia îi aparține. Imaginea seamănă cu ceea ce fac uneori în relațiile profesionale: când celuilalt îi este greu să vadă, îl iau în brațe prin explicații și încerc să îl duc până la locul în care cred că ar trebui să ajungă. Dar visul nu mă lasă să păstrez copilul. Îi caut părinții, iar când apare tatăl, copilul îl recunoaște și merge către el. Eu îl însoțesc până acolo, apoi îl las să fie preluat.

Aceasta este o mișcare sistemică limpede: pot ține și însoți pentru o vreme ceva fragil, fără să îl confisc și fără să îi ocup destinul. Pot susține procesul unei persoane, dar nu pot înțelege în locul ei, nu pot vedea în locul ei și nu trebuie să o conving că intenția mea este bună pentru ca relația dintre noi să existe.

Faptul că în vis caut secția 3, după o conștientizare trăită în a treia zi a formării, pare să indice locul în care materialul activat urma să fie dus pentru îngrijire și integrare. Acolo apare intervenția asupra nărilor copilului. Nasul și nările vorbesc despre respirație, instinct și dreptul de a lua viața înăuntru. Doctorul intervine deși eu simt că nu era nimic greșit. Imaginea poate vorbi despre vechea adaptare de a-mi micșora respirația, instinctul sau expresia pentru a încăpea într-un sistem. Dar poate fi și o atenționare pentru mine: nu tot ceea ce nu se mișcă în ritmul meu trebuie corectat. Uneori procesul celuilalt este viu și întreg chiar dacă, pentru o vreme, nu arată așa cum mă aștept.

Gândacul care se multiplică este poate cea mai precisă imagine a explicațiilor care se înmulțesc. Apare o neînțelegere, eu încerc să o elimin repede și să demonstrez care este locul meu adevărat, dar problema nu se află la nivelul logicii. Cu cât lovesc mai mult simptomul, cu atât apar mai multe ramificații. Nu pentru că explicația mea este neapărat greșită, ci pentru că rana celuilalt și nevoia mea de a fi crezută se pot activa una pe cealaltă.

Femeia care făcuse față mafiei pare să reprezinte autoritatea mea adultă, capabilă să rămână în fața unor forțe psihice dificile. Alături de ea apare avocatul: legea, discernământul, limitele, responsabilitatea și posibilitatea unei reglări. Noua mea putere nu trebuie să se bazeze pe capacitatea de a-i determina pe ceilalți să mă înțeleagă. Ea poate fi o putere mai liniștită: ascult ce spune celălalt, verific sincer dacă am ceva de asumat, repar dacă am rănit și îmi păstrez adevărul atunci când proiecția nu îmi aparține.

Parfumul încheie visul reluând tema telefonului. Parfumul există și este pulverizat, dar nu ajunge acolo unde este îndreptat. Între intenția mea și ceea ce poate primi celălalt există o distanță pe care nu o pot controla complet. Cuvintele mele trec prin istoria, sensibilitatea și apărarea lui. Uneori ajung transformate. La finalul visului eu observ că mecanismul nu funcționează și plec, fără să rămân să îl repar la nesfârșit.

Înțelegerea profesională

Pentru mine, această conștientizare nu înseamnă că trăirea participantei este greșită sau că orice reacție a ei trebuie pusă în categoria proiecției. Este posibil ca istoria ei să o facă sensibilă la fermitatea mea și este posibil ca tonul meu să fi ajuns la ea mai dur decât am intenționat. Rămâne responsabilitatea mea să cercetez ce îmi aparține, ce îi aparține ei și ce s-a creat între noi.

Diferența este că nu mai trebuie să port singură întregul câmp și nici să mă justific până la epuizare. Pot întreba, pot asculta, pot recunoaște un impact și pot repara acolo unde este nevoie, fără să fac din acceptarea explicației mele condiția apartenenței noastre. Pot să îi spun adevărul meu o dată, clar și prezent, apoi să las cuvintele să stea. Procesul ei îi aparține.

În acest fel, susținerea se separă de salvare. Relația poate rămâne vie chiar dacă, într-un anumit moment, nu vorbim aceeași limbă și nu ne putem vedea complet una pe cealaltă.

Mișcarea de integrare

Ceea ce s-a mișcat în mine poate fi spus foarte simplu: tata nu m-a putut înțelege atunci, dar aceasta nu înseamnă că nu am ajuns niciodată la el. Am ajuns la el în ultima noastră întâlnire, atât cât ne-a fost posibil. Legătura noastră nu mai depinde de faptul că îl conving, retrospectiv, să mă creadă.

De aici poate deveni posibilă și o altă relație de cuplu. Nu una în care partenerul mă înțelege întotdeauna, ci una în care neînțelegerea lui nu înseamnă automat pierderea iubirii. Pot rămâne în relație fără să mă abandonez. Pot fi văzută incomplet fără să devin din nou copilul care trebuie să își demonstreze nevinovăția. Și pot iubi un bărbat fără să îi cer, în adâncul relației, să încheie în locul tatălui meu o poveste care a primit deja momentul ei de întâlnire.

Tată, am ajuns la tine și tu ai ajuns la mine atât cât ne-a fost posibil. Nu mai trebuie să conving pe nimeni pentru ca iubirea să existe. Pot să spun adevărul meu, să ascult adevărul celuilalt și să rămân în relație fără să port în locul lui. Iar ceea ce nu am mai putut trăi cu tine las acum să curgă înainte, în viața mea și în iubirea mea de femeie.