Am avut recent o sesiune de terapie cu o doamnă care a venit cumva de urgență. Cu o zi înainte fusese la spitalul de urgență, unde i se făcuseră analizele medicale. Toate analizele ieșiseră bune, în limite normale. Și totuși, starea ei fizică era în continuare tulburată: pulsul, bătăile inimii erau neregulate, iar medicii nu înțeleseseră foarte clar de ce. Cel puțin, nimeni nu îi sugerase și o direcție psihologică sau un consult în această zonă.
În timpul discuției noastre, din aproape în aproape, am ajuns amândouă la convingerea că trăiește un atac de panică.
Am început să o întreb ce se întâmplă cu ea de fapt, când au început aceste stări și ce crede ea că le-a declanșat. Mi-a spus că are convingerea că toate aceste simptome au pornit după penultima naștere. Atunci avusese o complicație serioasă: după cea de-a doua sarcină făcuse o tromboză cerebrală.
Ascultându-i povestea – pe care o știam deja în mare parte – am simțit foarte clar că există în ea o vinovăție interioară, o vinovăție rămasă agățată undeva în inconștient. Am întrebat-o atunci dacă există în interiorul ei credința că ar fi trebuit să facă altfel decât a făcut. Dacă există gândul că, dacă ar fi ales diferit, lucrurile ar fi putut fi altfel.
Mi-a spus că da, că această credință a trăit mult timp în ea. Pentru că, dacă nu ar fi plecat în ziua respectivă din spital, dacă nu s-ar fi externat mai devreme, a doua zi ar fi putut face injecția de anticoagulare a sângelui și probabil nu ar mai fi făcut tromboza. La prima sarcină primise această injecție și totul fusese bine. La a doua sarcină însă a plecat din spital cu o zi mai devreme. Nimeni nu i-a spus să nu plece, nimeni nu a avertizat-o în mod explicit. Și totuși, ulterior a făcut tromboza cerebrală. A stat două săptămâni în comă, iar familia ei a trecut printr-o experiență extrem de grea.
Au trecut mai bine de 15 ani de atunci. Iar acum, după toți acești ani, corpul ei ajunge din nou în fața fricii de moarte.
Ascultând-o, mi-am amintit și de istoria familiei ei. Într-o constelație familială pe care o lucrase în trecut, devenise vizibil faptul că ea purta, dintr-o loialitate profundă față de bunica ei, aceeași vulnerabilitate medicală de care suferise și bunica. În prezent, și ea are tratament medicamentos în această direcție.
Uneori, dintr-o fidelitate foarte subtilă față de sistemul familial, câmpul descarcă în noi anumite informații. Chiar dacă acele informații ne aduc durere și suferință.
Am ajutat-o atunci să privească experiența ei dintr-o altă perspectivă. I-am spus că faptul că a plecat mai devreme din spital și faptul că a făcut tromboza ar putea face parte din destinul ei. Nu putem ști dacă, la un nivel profund al sufletului, o parte din ea nu a ales această experiență. Uneori, o astfel de experiență vine tocmai pentru a opri mai departe o informație în câmpul familiei.
În măsura în care noi ne împăcăm cu destinul nostru exact așa cum a fost, lanțul acestor repetiții se poate opri.
Cu cât ne împotrivim mai mult realității și trăim cu gândul că „ar fi trebuit să facem altfel”, cu atât rămânem mai agățați în acea vinovăție. Iar ceea ce noi nu putem digera, accepta și integra ajunge, uneori, să fie purtat mai departe de copiii noștri.
Ideea este că, atunci când ne împăcăm profund cu experiențele prin care am trecut, ele nu mai au nevoie să continue prin generațiile următoare.
În popor există o vorbă: nu mișcă niciun fir de păr fără voia lui Dumnezeu. În același fel, experiențele noastre de viață nu sunt în afara unui câmp mai mare de sens și de ordine.
De aceea, întrebările de tipul „dacă făceam altfel”, „dacă nu plecam”, „dacă nu se întâmpla” nu ne ajută cu adevărat. „Dacă” și „parcă” nu schimbă realitatea. Ceea ce poate schimba însă ceva este acceptarea conștientă și matură a destinului nostru.
În cadrul sesiunii, am ghidat-o să rostească câteva afirmații simple, prin care să facă loc destinului ei exact așa cum s-a manifestat. În felul acesta, povestea trombozei și întreaga experiență de viață pot rămâne acolo unde le este locul – în viața ei.
Astfel încât copiii ei să nu fie nevoiți să poarte mai departe durerea, suferința sau neputințele pe care ea le-a trăit.
Fraze de recunoaștere și împăcare
„Recunosc că ceea ce s-a întâmplat face parte din destinul meu.”
„Așa a fost atunci.”
„Renunț la gândul că ar fi trebuit să fac altfel.”
„Las vinovăția să se liniștească în mine.”
„Primesc această experiență ca parte din viața mea.”
Fraze pentru relația cu destinul și viața
„Viața mea este purtată de o inteligență mai mare decât pot eu înțelege.”
„Mă încredințez acestui câmp al vieții.”
„Destinul meu se desfășoară așa cum trebuie.”
„Îmi iau locul în viață exact așa cum sunt.”
Fraze sistemice pentru câmpul familiei
„Dacă această experiență are legătură cu istoria familiei mele, o privesc cu respect.”
„O recunosc.”
„Și o las să se încheie la mine.”
Fraze pentru copiii ei și generațiile următoare
„Copiii mei sunt liberi să își trăiască propriul destin.”
„Ei nu trebuie să poarte ceea ce a fost al meu.”
„Această experiență poate rămâne la mine.”
Fraze finale de așezare
„Sunt în viață.”
„Viața curge prin mine.”
„Și merg mai departe în pace.”
Două fraze extrem de puternice sistemic
Acestea sunt foarte valoroase în situații de vinovăție profundă:
„Așa a fost.”
„Și acum este în regulă.”
Aceste două propoziții, rostite dintr-un loc interior liniștit, pot închide foarte multă luptă interioară.
Un mic sfat din experiența lucrului sistemic:
frazele sunt bine să fie rostite rar, cu pauză între ele, pentru că efectul apare în liniștea dintre cuvinte, nu în numărul lor.