Într-o sesiune privată de Constelație Familială, o doamnă a venit să lucreze epuizarea. Este un efort chiar și să se dea jos din pat… Dacă nu ar fi o persoană atât de responsabilă, nici nu ai putea sesiza că, în interior, se duc lupte grele pentru supraviețuire. Este căsătorită, are un copil, are o slujbă cu răspundere, are familia de origine aproape, este în acțiune — și, totuși, ceva o face să se simtă stoarsă și epuizată.
În dialogul nostru apar niște afirmații de sine critice, după care vin afirmații de justificare și argumentare.
• Cine se scuză, se acuză, îi zic.
• Adevărat… văd și eu, dar nu înțeleg de ce fac asta.
După ce scoate piesele și, în funcție de cum le așază, ajung să întreb despre dinamica părinților ei. Tatăl a fost foarte gelos și posesiv, iar mama a ajuns să se ascundă, să devină ezitantă și evitantă și să speculeze momentele favorabile pentru ea și pentru copiii ei.
• Da, într-adevăr, așa a fost. Mama a trebuit tot timpul să se ascundă și să-l evite pe tata. Câteodată credeam că ea e rea, dar când m-am făcut mai mare am înțeles-o mai mult.
• Acum este clar cum o parte din această dinamică se regăsește în felul în care te porți cu propria persoană și cu ceilalți. Critici, ceri, pretinzi — după care te eschivezi, argumentezi, te justifici — astfel încât nu ajungi să-ți asumi niciunul dintre comportamente și nu ajungi să te așezi într-o realitate a ta, clară și stabilă.
• Da… așa este. Văd asta.
• Uită-te cum această dinamică nu este, de fapt, povestea ta. Epuizarea și oboseala vin din dinamica lor; fac parte din povestea lor. Tu ai preluat, fără să-ți dai seama, un mod de a trăi încordat: întâi atacul, apoi retragerea; întâi controlul, apoi ascunderea; întâi „trebuie”, apoi „nu pot”.
„Hoțul strigă hoț” — ca diversiune și ca lipsă de maturitate — apare uneori ca o voce internă care acuză tare, ca să nu fie nevoită să simtă vulnerabilitatea de dedesubt. Dar sub critică nu e răutate. Sub critică e, de multe ori, o frică veche.
De aici începe o altă poziție interioară: una matură, simplă și așezată.
Dragă mamă, dragă tată, vă văd povestea și greutatea. A fost a voastră.
Vă respect destinul și aleg să nu-l mai port în corpul meu.
Vă dau înapoi ce nu este al meu: tensiunea, frica, vigilența, oboseala care nu-mi aparține.
Eu aleg ritmul meu. Aleg să trăiesc din centru, nu din apărare.
Vocea critică poate să se liniștească. Nu mai are de ce să lupte.
Îmi dau voie să respir. Îmi dau voie să mă odihnesc. Îmi dau voie să fiu.
Și adevărul simplu este acesta: nu ești leneșă, nu ești defectă, nu ești „prea mult”. Ești un om care a dus, prea mult timp, un război care nu era al lui.
De azi, aleg să mă întorc în viața mea. Cu respect pentru trecut, cu grijă pentru corp, cu maturitate pentru prezent.