Într-o terapie cu un bărbat, am ajuns la o rădăcină profundă din inconștientul său. De câțiva ani trăiește o perioadă în care nu iese nimic din el, nu reușește să se pună pe sine pe roți, nu reușește să construiască, să realizeze ceva în viața lui profesională sau în viața lui afectivă sau în orice presupune viața exterioară. Mai degrabă stă în casă și a ajuns să spună despre el însuși că pur și simplu e ca un mort, unde nu i se întâmplă nimic, nu simte nimic, nu are nevoie de nimic. Pur și simplu este complet gol.
Vine de ceva vreme în terapie. În terapiile anterioare am povestit și am coborât câte o treaptă și câte o treaptă din ce în ce mai profund în inconștientul său. Iar în sesiunea aceasta am ajuns la fundul realității lui interne, în care la un moment dat m-am întrebat: oare ce trebuie să i se fi întâmplat? Ce trebuie să fi simțit de este atât de suspendat, de este atât de rupt de contact, de contactul cu el însuși?
Este un fost sportiv de performanță. Știe ce înseamnă performanța, știe ce înseamnă depășirea limitelor, depășirea sentimentului de neputință și de rezistență. Orice sportiv de performanță își depășește cu mult limitele psihice, fizice și mentale ale corpului și ale sistemului său. Și totuși, el a rămas complet fără energie, fără putere, fără niciun fel de baterie.
Povestind despre asta, am ajuns să mă întreb ce trebuie să i se fi întâmplat. El nu înțelegea foarte bine întrebarea mea, dar am făcut la un moment dat liniște și am rămas atentă la ce simt. Și când am văzut, i-am povestit ce am simțit.
I-am spus că l-am simțit complet, complet, complet epuizat. Cred că n-am văzut sau n-am simțit în viața mea un om atât de epuizat sau de obosit. Mai mult decât resemnat, mai mult decât orice alt fel de sentiment pe care ar fi putut să-l aibă. Este dincolo de epuizare, dincolo de oboseală, dincolo de extrem. Extrem de epuizat.
Când i-am spus asta, a rămas șocat și surprins. A spus că se gândește cum de nu i-a venit și lui acest gând. Și și-a amintit că atunci când era pe cale să se retragă, avea o vorbă: că nu i-ar ajunge timpul rămas în această viață să se odihnească pe cât de tare este obosit sau pe cât de mult a muncit în sportul său.
A fost foarte atins și foarte mișcat de cum l-am simțit și de cum l-am văzut. Am început să-l întreb cum a început acest sport. Mi-a povestit că mama lui a văzut la un moment dat un afiș, avea șase ani si de aici tot ce s-a întâmplat.
A devenit vizibil că începutul acestui drum a fost legat de o loialitate sistemică, de o loialitate în numele iubirii pentru mamă. Dacă ar fi ajuns în acest sport prin selecție la școală sau printr-un prieten, ar fi fost altceva. Dar faptul că a intrat în acest sport prin inițiativa mamei a creat o loialitate inconștientă.
El a rămas loial acestei dorințe a mamei și a dus performanța mai departe până la sacrificiu și epuizare.
La un moment dat își amintește că a avut o pauză de doi ani în care renunțase. După aceea mama lui a insistat mult să se întoarcă. A început să se gândească că ar fi nedrept să nu continue, pentru că mama lui investise foarte mult în acest drum. Și s-a întors.
A mai jucat încă zece ani. Și aceia au fost cei mai dedicați ani ai carierei sale sportive. Ani trăiți ca o formă de recunoaștere, de datorie și de recompensă pentru tot efortul mamei sale.
În realitate însă, copilul nu trăiește viața pentru a întoarce părinților ceea ce a primit ca pe o datorie. Schimbul dintre părinți și copii nu este egal. Părintele dăruiește, iar copilul duce mai departe viața și ceea ce a primit, dar nu pentru a împlini dorința părinților.
Și atunci a devenit mai clar și de ce el nu a ajuns la cele mai mari medalii. Pentru că în acel punct ar fi fost ca și cum ar fi împlinit visul mamei. Iar câmpul vieții nu susține acest tip de inversare.
Este mult de povestit pe acest subiect.
Reflecție clinică – Epuizarea psihică după performanță
Experiența acestui pacient poate fi înțeleasă ca o formă de epuizare psihică profundă apărută după ani de performanță susținută de o motivație inconștientă.
Sportivii de performanță trăiesc ani întregi într-o mobilizare extremă a voinței și a energiei psihice. Ei își depășesc constant limitele corpului și ale psihicului. În multe situații, această mobilizare este alimentată de factori interiori puternici: dorința de recunoaștere, dorința de apartenență sau loialitatea față de familie.
Atunci când motivația profundă este legată de loialitatea față de un părinte, energia psihică poate fi mobilizată ani de zile într-o direcție care nu aparține în totalitate sinelui.
După retragerea din performanță sau după încheierea acestui ciclu de viață, sistemul psihic poate intra într-o stare de colaps energetic.
Această stare nu este neapărat depresie în sens clinic clasic, ci mai degrabă o prăbușire a sistemului de mobilizare internă. Persoana rămâne fără energia care a susținut ani de performanță. Uneori apare o experiență de gol interior, de lipsă a sensului și de suspendare a vieții psihice.
În cadrul procesului terapeutic, momentul în care pacientul s-a recunoscut în experiența de epuizare a fost unul esențial. Intervenția terapeutică nu a fost o interpretare teoretică, ci o reflectare a experienței simțite în relația terapeutică: recunoașterea unei epuizări profunde.
Această formă de recunoaștere poate crea un moment de contact autentic cu realitatea interioară a pacientului. În astfel de momente, pacientul poate începe să vadă legături între experiențele sale prezente și dinamica inconștientă care i-a modelat parcursul.
În acest caz, momentul recunoașterii a deschis accesul către înțelegerea loialității inconștiente față de mamă și a modului în care aceasta a susținut ani de performanță dusă până la limite.
Ce se întâmplă uneori după astfel de revelații:
Recunoașterea unei rădăcini inconștiente nu produce imediat o revenire a energiei sau o schimbare rapidă în viața pacientului. De multe ori urmează o etapă de integrare.
Această etapă poate include:
• un proces de doliu pentru anii trăiți într-o direcție care nu a aparținut în totalitate sinelui
• o reevaluare a identității personale după perioada de performanță
• o reconstrucție lentă a contactului cu propriile dorințe și cu energia vitală
În cazul foștilor sportivi de performanță, această etapă poate fi cu atât mai complexă cu cât identitatea lor a fost construită ani de zile în jurul performanței și al depășirii limitelor.
Procesul terapeutic devine atunci un spațiu în care persoana poate începe să se reconecteze cu sine dincolo de performanță, dincolo de loialitate și dincolo de rolurile pe care le-a purtat.
Rolul ritualului simbolic în procesul psihic
În multe procese terapeutice profunde, înțelegerea cognitivă nu este întotdeauna suficientă pentru ca o experiență să se încheie cu adevărat în interiorul unei persoane. Psihicul uman funcționează nu doar prin gândire și interpretare, ci și prin simboluri, imagini și acte care marchează treceri interioare.
Ritualurile simbolice pot avea rolul de a transmite un mesaj către niveluri mai profunde ale psihicului, acolo unde experiențele de viață sunt uneori păstrate dincolo de cuvinte. Ele pot crea un moment de delimitare între ceea ce a fost și ceea ce poate începe de acum înainte.
În cazul acestui pacient, i-am dat un ritualul cu rolul de a susține integrarea înțelegerii apărute în terapie și de a permite psihicului să recunoască faptul că etapa de efort și loialitate dusă până la epuizare s-a încheiat. Prin acest act simbolic, experiența trăită putea începe să fie așezată în trecut, iar energia psihică să fie treptat eliberată dintr-o povară care fusese purtată ani de zile.
