În cabinet a venit o tânără mai devreme decât stabilisem,urma să ne vedem abia săptămâna următoare, dar între timp murise bunicul ei, iar odată cu moartea lui parcă se tulburase tot câmpul din jurul ei. Nu doar pierderea o răvășise, ci mai ales felul în care familia trăise acest moment, sau mai degrabă nu îl trăise, ci îl evitase, îl ocolise, îl îmbrăcase într-o liniște stranie care nu liniștea pe nimeni.
Mi-a povestit că, atunci când bunicul a murit, părinții i-au spus mai degrabă să nu vină acasă, că nu este nevoie, că este mai bine așa, că vor gestiona ei lucrurile. Nu a fost la înmormântare, deși o parte din ea se gândea că ar fi vrut să fie acolo, să-și ia rămas bun. Surorii mai mici i s-a spus doar foarte vag că bunicul „este cu îngerii acum”, într-un fel de încercare de a face totul mai ușor, mai suportabil, mai puțin dureros. Și totuși, nimic nu era mai ușor, nimic nu era mai suportabil, pentru că durerea nu dispăruse, doar nu mai avea loc să fie.
A venit și s-a așezat în fața mea cu o confuzie care nu era doar emoțională, ci aproape existențială, întrebându-se dacă are voie să plângă, dacă ar fi trebuit să meargă la înmormântare, dacă este egoistă că nu a fost acolo, dacă a făcut bine că a ascultat sau dacă, undeva, s-a îndepărtat de ea însăși. Și în timp ce vorbea, se simțea că nu doar bunicul murise, ci că ceva din reperele ei interioare se clătinase, pentru că nu mai știa cum se stă în fața unei astfel de experiențe, cum se trăiește, cum se simte, ce este permis și ce nu.
Ascultând-o, i-am simțit durerea și nu a fost nevoie de explicații complicate, nici de teorii. A fost nevoie doar de un loc în care să poată fi cu ceea ce simte. Am încurajat-o, ușor, să rămână cu durerea ei, să nu o mai împingă, să nu o mai judece, să nu o mai întrebe dacă este „corectă”. A început să simtă cu adevărat pierderea bunicului ei, acel bunic cu care crescuse în casă, care fusese parte din viața ei de zi cu zi. Și atunci a venit plânsul, nu un plâns controlat, unul „frumos”, ci un plâns din rărunchi, profund, viu, care nu cerea voie și nu avea nevoie de justificare.
O dată cu acest plâns, s-a întors la ea. S-a conectat la realitatea ei internă, nu pentru că a înțeles mai mult, ci pentru că și-a permis să simtă. Atât. Și uneori acest „atât” este tot.
Mi-a devenit din nou foarte clar cât de nefiresc ne raportăm, uneori, la moarte, cât de mult încercăm să o evităm, să o acoperim, să o îndulcim, să o ținem la distanță, ca și cum, dacă nu o privim direct, am putea să o facem mai puțin reală. Și fără să ne dăm seama, creștem în această evitare și îi creștem și pe copiii noștri în aceeași evitare, ajungând să creadă că moartea este ceva nedrept, ceva accidental, ceva care nu ar trebui să se întâmple, când, de fapt, este una dintre cele mai firești expresii ale vieții.
Este poate o naivitate să credem că putem decide în locul vieții când și cum ar trebui cineva să afle despre moarte, dacă ar trebui să participe sau să fie protejat, pentru că în același timp asta ar însemna să credem că am putea decide și cine ar trebui să plece și cine nu. Viața nu funcționează după regulile noastre de confort. Pleacă cei bătrâni, de cele mai multe ori, dar uneori pleacă și cei tineri, uneori pleacă cineva într-o zi obișnuită, fără avertisment, iar noi rămânem în fața acestui fapt încercând să-l modelăm astfel încât să doară mai puțin, fără să ne dăm seama că, de fapt, îl facem mai greu de dus.
Pentru că nu moartea în sine ne dezorganizează cel mai mult, ci felul în care nu știm să stăm în fața ei. A evita moartea nu înseamnă maturitate, ci dimpotrivă, este un fel de a rămâne copii în fața vieții, în timp ce maturizarea începe abia atunci când putem să o privim, chiar și cu durere, chiar și cu neputință, dar fără să fugim din fața ei. Viața nu ne întreabă niciodată dacă suntem pregătiți, nu ne întreabă cine ar trebui să plece și nici dacă avem timp să ne organizăm emoțional, pentru că evenimentele vin oricum, iar creșterea vine odată cu ele, fie că vrem sau nu.
Tânăra aceasta nu suferea doar pentru bunicul ei, ci pentru că nu i s-a permis să fie în relație cu propria ei durere, pentru că nu a avut loc în acest eveniment, pentru că a fost ținută la margine într-un moment în care ar fi avut nevoie să fie înăuntru, prezentă, chiar și în durere. Și atunci rămân goluri, rămân întrebări, rămâne o vinovăție difuză care nu își găsește locul.
Cred că, în loc să încercăm să protejăm viața de moarte, ar fi mai sănătos să învățăm să le ținem împreună, să putem sta lângă ceea ce este fără să grăbim, fără să corectăm, fără să ascundem. Copiii, de altfel, nu au nevoie de realități îndulcite, ci de adevăr trăit, pentru că ei simt oricum când ceva s-a rupt, când cineva nu mai este, iar ceea ce îi ajută nu este povestea frumoasă, ci prezența autentică a adultului care poate să spună, simplu și adevărat, „da, a murit” și să rămână acolo, împreună cu ei, în ceea ce se simte.
Să ne onorăm viața înseamnă, și să putem onora moartea, să lăsăm procesele să curgă așa cum vin ele, să nu ne mai ferim de experiențele care ne formează, chiar dacă nu le-am ales și nu ni le-am fi dorit. Pentru că, într-un mod pe care mintea îl înțelege greu, dar pe care viața îl arată mereu, acceptarea morții nu ne îndepărtează de viață, ci ne aduce mai aproape de ea, ne face mai prezenți, mai vii, mai așezați în ceea ce este.