Într-o terapie, o tânără femeie frumoasă vorbește despre relația ei. Este un subiect greu, pe care îl abordează atunci când îi este foarte greu sau atunci când le merge bine, în cele două extreme ale axei. Încă nu a dobândit cunoaștere, astfel încât să putem cuprinde și înțelege aspectele inconștiente într-o stare de prezență detașată, unde nu mai dăm pe foc din prea cald și nici la rece.
Este, în același timp, la fel de valoros să vezi lângă cine stai, cu cine te înconjori. Este foarte important mediul, energia și atmosfera casei și a relației. E o formulare dură, dar are miez: „Asigură-te că nu ești înconjurat de proști înainte de a te diagnostica singur”, zice o vorbă a unui filosof înțelept.
După o perioadă de „liniște”, de bine, a apărut din nou suferința. Sunt împreună de mai bine de 10 ani, iar ea încă caută să-i intre în grații, după care, nereușind, începe suferința.
Pare mai degrabă că te hrănești cu această suferință; altfel nu ai mai insista atât. Îți spun asta nu ca verdict, ci ca oglindă: uneori suferința devine singura formă de contact pe care o știm.
Da, văd. Așa pare…
Oricât te-ai strădui, nu cred că vei reuși să-i livrezi ceea ce vrea el de la tine — asta în cazul în care știți fiecare ce căutați unul de la celălalt… și nici tu nu vei găsi ceea ce ai nevoie la el, pentru simplul fapt că nu există contact real între voi.
Clienta mea, în relația ei, au dormitoare separate, banii separați, vacanțe separate câteodată, viața sexuală absentă. Mănâncă fiecare singur, când și cum vrea. Vieți separate, aș putea spune. Dar ei se pretind a fi în relație și se comportă ca și cum ar fi într-o relație atunci când se ceartă.
Multe neînțelegeri apar din lipsa acestui „împreună”, a unui împreună autentic, chiar dacă această „chestiune” poate fi relativă pentru fiecare om. A iubi un bărbat sau o femeie, un partener, presupune a avea niște sentimente, cum ar fi: empatia; contactul fizic — afectiv — psihic — mental; a-ți păsa de celălalt: cum este, cum i-a fost etc.
A trăi viața împreună presupune a experimenta și a exprima cele trăite celuilalt, a împărtăși călătoria fiecăruia în viață cu celălalt. Acest împreună are multe rădăcini și substraturi, plecând toate, cum altfel, din familia de origine.
În familia partenerului ei, fiecare mânca separat, când și cum… „Ce-i așa greu să faci asta?” Acest „fiecare pe barba lui” nu are nimic de-a face cu „împreună”.
De la a împărtăși „bucatica” de mâncare, la a împărtăși intimitatea sexuală, a împărtăși intimitatea realității personale, a împărți banii cu celălalt — toate acestea fac ca o relație să fie numită relație sănătoasă, în care fiecare este atent la celălalt, în egală măsură cu atenția asupra sa.
În relații, avem această latură narcisică, în care ceea ce vrem, spunem și trăim este doar despre noi, asemeni perioadei narcisice a copilăriei mici de 0–3 ani, sau avem activă extrema opusă, în care nevoile noastre sunt nevoile celuilalt, bucuriile lui sunt bucuriile noastre, tristețile celuilalt devin tristețile noastre. Identitatea de sine trece prin buzunarele celuilalt, astfel încât viața este în dependență totală de partener.
În cabinet și în viață, rar am văzut relații autentice, sănătoase. Puțini adulți sunt dispuși să lucreze cu ei înșiși în interiorul relației lor și au această iluzie cum că, în altă relație, cu altcineva — brunet/ă, blond/ă, înalt, scund — întâlnesc altceva decât cunosc acasă.
„Scapi de ta-su și dai de fi-su” sau „sari din lac în puț” — aceste ziceri sunt înțelepciunea populară în care nu celălalt este „problema”, ci ceea ce atragi, pe baza condiționărilor și evenimentelor trăite, pe care inconștientul le conține, le poartă și din care trăim zi de zi.
Astfel, revenind la clienta mea, la strădania sa de a avea o relație autentică, în ciuda realității lor, se vede că este încă blocată în memoria inconștientului, în care separarea, răceala și distanța dintre părinții săi încă sunt dureroase. Încă se luptă cu „demonii” interni ai suferinței părinților săi, ai copilei triste care a fost, și cu lipsa de discernământ prin care îți poți da seama că o relație este funcțională sau nu într-un timp mult mai scurt.
În care desparți aceste două realități/ relații: eu nu sunt mama, iar partenerul meu nu este tata. Eu sunt acum și aici: sufăr și nu îmi este bine. Ce fac să îmbunătățesc, să schimb, să transform în mine, astfel încât să atrag situații de viață diferite — cu același partener, dacă are același interes sau implicare, sau cu un alt partener?
De aici încolo începe transformarea sau schimbarea. Fericirea și nefericirea sunt o alegere — este o altă zicere înțeleaptă. Nu alegi ce ți s-a întâmplat; alegi ce faci mai departe cu asta.
Purtăm aceste compromisuri din generație în generație, fix în numele iubirii copiilor noștri, aparent, și ajungem să le facem un mare deserviciu: în care văd zi de zi, în ochii noștri, sacrificiul, renunțarea, resemnarea. Pe care, inconștient, le vor purta în viața lor ca loialitate și dovadă de iubire.
Sau pot vedea în ochii noștri autenticitate, onestitate, simplitate, și își vor putea întinde aripile să zboare unde limita nu este nici măcar bolta cerească.