Când îl aștepți pe tata în fiecare bărbat.
Într-o terapie cu o doamnă, ajungem la o rădăcină inconștientă care îi determină alegerile și trăirile.
O cunosc de mult timp; am lucrat periodic în toți acești ani. A urmat mai multe forme de terapie, cu mai mulți terapeuți. A înțeles și a conștientizat multe și totuși, unul din cele mai importante aspecte ale nevoilor ei a rămas neîmplinit — acela de a avea o relație.
Vorbim despre acest lucru și îmi povestește una dintre multele experiențe ratate cu un domn, în care ajunge să fie respinsă într-un mod neplăcut și neașteptat.
– Și totuși îmi dau seama că eu nu simt frustrare sau furie. Eu nu simt nimic. Cumva, mintea mea încearcă să găsească justificări și argumente, iar ca emoții nu sunt prea afectată.
– Am înțeles, îmi pare rău!
Cumva, atunci când avem un contact cu noi înșine, avem niște granițe sau limite peste care nu putem trece sau trecem cu greu. Când demnitatea noastră este „călcată în picioare”, este normal să răspundem sau cel puțin să avem o reacție interioară, în care se trasează din nou o limită peste care să nu mai trecem.
Această limită este sentimentul de autoprotecție, de self-care, care ne permite o autoreglare și o poziționare în fața celuilalt.
– Da, cred! Nu știu ce să spun. Eu nu am așa ceva…
– Văd. Oare ce trebuie să trăiești interior, de viața face să atragi și să trăiești aceste experiențe?
Când am urmărit întrebarea, am simțit instant o mare tristețe. Aceste introspecții, aceste întrebări vin odată cu cursul conversației, pe măsură ce ne deschidem, încât să ne permitem a vedea realitatea noastră internă.
– Am simțit o mare tristețe pe care o ai în suflet.
– Da, într-adevăr, așa este! Am o mare tristețe în mine. Și începe să plângă ușor. Dar nu o vreau! Fac orice să nu o simt!
– Asta este problema. Că faci orice să o negi, iar acest lucru va face să continue să îți influențeze viața, experiențele și oamenii pe care îi atragi. Chiar cu prețul vieții tale, te poate înghiți, îmbolnăvi. “Egoul omoară gazda”, se spune, și chiar așa este. Egoul fiind suma tuturor suferințelor și durerilor noastre neiertate, neacceptate, nevindecate.
– Da, nu știu ce să zic. Îmi este foarte greu cu asta. Mă copleșește și nu pot și nu vreau să stau cu ea.
– Te cred și te înțeleg, dar nu este altă cale. Cu adevărat, dracul nu e atât de negru pe cât pare și nici ea nu e atât de mare pe cât pare, doar mintea ta, care a făcut acest mecanism de apărare și negare, o face să pară mare. Dacă stai cu adevărat în această tristețe – ca de altfel cu oricare altă emoție negativă sau pozitivă – ea va trece, se va consuma. Nimic nu e veșnic! Nici măcar tu, darămite tristețea ta. Ai puțină încredere și curaj. Ajută-te pe tine să crești, să te maturizezi și stai cu ceea ce viața îți aduce să trăiești. Este o copilărie din partea noastră să ne imaginăm că putem alege ce ne place și ce nu ne place. Cu adevărat, omul conștient trăiește ceea ce îi este dat în destinul său să trăiască, după care, în starea lui de trezire, va atrage către sine experiențe asemenea stării sale interioare, de liniște și pace.
În sesiunea următoare, peste o săptămână, îmi spune:
– Am stat cu copilul interior. Am studiat puțin această noțiune, să înțeleg ce anume înseamnă exact, și am făcut tot felul de meditații.
– Am înțeles, mă bucur. Ai simțit și tristețea lui? Emoția de care am vorbit data trecută?
– Să știi că am uitat complet acest cuvânt. Mi-am rupt creierii să îmi amintesc despre ce cuvânt sau emoție a fost vorba și nu mi-am adus aminte decât acum, când m-ai întrebat tu.
– De ce nu mi-ai scris să mă întrebi?
– Pentru că mi s-a părut penibil să te întreb. Cum naiba să uit?!
– Nimic nu este penibil despre sufletul omului. Mai ales când suntem prinși în mecanisme inconștiente de apărare.
– Da, …. e aiurea rău.
Aflu că acel bărbat nu a mai căutat-o deloc și că i-ar fi plăcut asta.
– Parcă undeva știu sau aștept să se întoarcă. Nu știu ce naiba e în neregulă cu mine!
Când a spus asta, a vorbit din alt tărâm al sufletului său și am înțeles că nu este vorba despre el; este o proiecție inconștientă suprapusă peste această relație.
– De fapt, cine a plecat ca să se întoarcă?
– Nu înțeleg întrebarea…
Am povestit puțin despre proiecții și suprapunerea lor cu viața actuală.
– Când ai spus asta, am simțit că este vorba de tatăl tău și nu de acest bărbat. Ce anume s-a întâmplat cu tatăl tău?
Și a început să îmi povestească despre tatăl său. O parte știam, o altă parte nu. Ideea este că a murit când ea avea 23 de ani. Îl iubea foarte mult, chiar dacă au avut pe alocuri o relație grea. Era internat în spital pentru o operație grea, după care a murit. Dar, de fapt, ce am aflat acum a fost că s-a trezit din operație, a reușit transplantul.
– Da, s-a trezit din operație, chiar am mers la el, am vorbit puțin, era bine.
Când a spus asta, i s-a luminat toată fața. Păcat că oamenii nu se pot vedea pe sine…
După care, la câteva ore, l-au intubat, nu i-au mai primit, le-au refuzat dosarul medical, cu scandal i-au făcut transferul în Germania, unde au aflat că a luat două bacterii intraspitalicești și nu mai avea nicio șansă. S-au întors acasă, a murit, l-au înmormântat.
– Ce îmi aduc aminte este că nu simțeam nimic. Realizam și eu asta. Parcă nu trăiam această experiență.
– Asta cred și eu. Acolo s-a produs disocierea și negarea ta. De la șocul cu spitalul, la șocul “bacteriilor”, la șocul morții, în care tu l-ai văzut bine și stabil după operație. Acolo este această afirmație: “Îl aștept să se întoarcă.” Nu îl aștepți pe acest bărbat, îl aștepți de atâția ani pe tatăl tău. Asta face copilul interior – neagă realitatea și hrănește ideea reîntoarcerii lui. Ceea ce face ca această tristețe să devină și mai mare tocmai pentru că nu poți trăi tristețea morții tatălui tău. Ce nu recunoaștem, întărim. Ești prinsă în acest cerc vicios din care îți dorești să ieși, dar nu o poți face negând realitatea, ci doar confruntând-o. Trăind și acceptând moartea tatălui tău.
Durerea neprocesată și pierderile fundamentale continuă să modeleze relațiile de adult, atrăgând experiențe care repetă scenariul de abandon. Vindecarea nu vine din negare, ci din confruntarea cu realitatea și trăirea emoțiilor până la capăt.
Când tristețea este privită cu adevărat, devine apă curgătoare, nu piatră grea.
Și atunci sufletul poate, în sfârșit, să se miște mai liber.
Pentru toți cei care încă așteaptă pe cineva care nu se mai întoarce…