Într-o terapie, cu o tânără femeie, ajungem să povestim despre relații în general și, în speță, despre relația ei personală, afectivă, cu partenerul său, în care își dă seama că, în mod general, îi este greu să primească, cu atât mai mult de la partenerul său.
Se descurcă… pur și simplu nu-i trece prin cap să ceară ajutorul și, chiar și atunci când el și-l oferă, ea are un sentiment de reținere și mai degrabă preferă să facă singură. Se simte foarte bine făcând ea singură lucruri și rezolvând, controlând, începând și sfârșind un lucru.
Știe că asta nu este neapărat în regulă și că, mai degrabă, partenerul său se simte inutil sau că nu este nevoie de ajutorul lui în felul acesta, ceea ce nu este adevărat. Au discuții pe această temă și nu reușește să schimbe nimic la ea.
Observând-o și ascultând-o atent, dincolo de ceea ce spune, simt o înverșunare, o tensiune mai mare decât reiese din cuvintele ei. Îi reflectez acest lucru și recunoaște că așa este, dar nu are nicio explicație. Spune că este o stare care apare pur și simplu, ca și cum ar fi luată pe sus.
Îi propun să nu încercăm să schimbăm nimic la ea, ci doar să înțelegem. Îi spun că felul în care funcționează nu este greșit, ci a fost, cel mai probabil, o formă de protecție foarte bună la un moment dat. Simt cum această perspectivă îi aduce o ușoară relaxare.
O invit să observe ce se întâmplă în corpul ei atunci când își imaginează că partenerul ei îi oferă ajutor. Devine atentă și observă o tensiune, o retragere subtilă, un impuls de a respinge sau de a prelua controlul. Devine clar că nu este o decizie, ci o reacție.
Subtil, îmi apare în minte prezența unei surori și o întreb dacă are o soră. Surprinsă, îmi confirmă și de aici pornim într-o incursiune în inconștientul ei.
Au fost foarte apropiate, a iubit-o cel mai mult. Au crescut împreună, în contextul în care mama lor a plecat în străinătate după tatăl lor, iar ele au rămas împreună. A devenit ușor de văzut cum, în mod natural, s-a produs un transfer: sora ei a devenit, într-un fel, figura maternă.
În momentul în care sora a plecat la facultate, a trăit o desprindere profundă. Își amintește că a fost crunt, că a fost foarte greu fără ea. Practic, a retrăit o pierdere de atașament, dar de această dată într-un mod conștient și intens.
Undeva, foarte inconștient, sistemul ei intern a tras o concluzie:
atunci când mă deschid, când iubesc și mă apropii cu adevărat, voi pierde.
Ca mecanism de protecție, a ales — fără să știe — să rămână pe cont propriu. Să nu mai depindă, să nu mai primească, să nu mai lase pe nimeni suficient de aproape încât să doară dacă pleacă.
În acel moment, multe lucruri încep să capete sens pentru ea. Nu doar mental, ci în corpul ei.
Înțelege că dificultatea de a primi nu este despre capacitate, ci despre siguranță.
Că atunci când partenerul ei îi oferă ajutor, sistemul ei nu percepe un gest de iubire, ci un potențial risc de atașament și, implicit, de pierdere.
De aici începe partea de integrare.
Nu încercăm să schimbăm brusc comportamentul, ci să construim siguranță în interiorul ei.
Îi propun un prim pas foarte simplu: atunci când partenerul îi oferă ceva, să nu se grăbească nici să accepte, nici să refuze. Doar să rămână câteva secunde și să observe ce se întâmplă în ea. Să simtă, fără să acționeze.
Apoi, foarte fin, îi propun ideea de a primi „puțin”. Atât cât poate duce fără să se simtă copleșită.
Astfel, începe să experimenteze un nou tipar: poate rămâne în contact, poate primi, fără să-și piardă autonomia.
Lucrăm și pe diferențierea relațiilor din viața ei. Îi propun un mic ritual interior:
să-și spună, în momentele în care simte că se închide:
„ea este sora mea”
„el este partenerul meu”
„acum sunt adult”
Astfel, separăm planurile și aducem ordine în sistemul ei intern.
În același timp, deschidem și perspectiva relațională:
a primi nu înseamnă slăbiciune, ci participare.
Când nu primește, el rămâne în afara relației.
Când începe să primească, chiar și puțin, creează spațiu pentru reciprocitate și apropiere reală.
Procesul rămâne unul blând, dozat, fără presiune.
Nu forțăm schimbarea, ci permitem sistemului ei să învețe, în siguranță, că apropierea nu mai înseamnă automat pierdere.
Am adus astfel ordine în sistemul familial inconștient din psihicul ei și, în același timp, am deschis spațiul pentru un nou tipar relațional: un schimb sănătos, în care ea poate oferi și poate primi, în siguranță.
Urmează să proceseze și să integreze toate aceste aspecte, observând în viața de zi cu zi momentele în care se activează vechiul mecanism și alegând, pas cu pas, să rămână prezentă și să primească — chiar și puțin.
Astfel, începe să se apropie nu doar de partenerul ei, ci și de propria capacitate de a trăi o iubire reală, autentică.