Lucrez de ceva vreme cu un bărbat.
Un om sensibil și conștient, care începe, încet, să își permită să privească mai profund în interiorul lui. Sesiune după sesiune, am simțit cum se creează spațiu. Spațiu pentru adevăr. Spațiu pentru acele dinamici inconștiente care ne trăiesc pe noi înainte să le putem trăi noi conștient.
Într-o zi a venit după o seară tensionată în relația lui. O ceartă cu partenera. Nimic spectaculos la suprafață, dar foarte viu în interior. În drum spre cabinet, a avut o conversație cu un prieten apropiat. Prietenul îi povestea despre propria lui relație și despre cât de obosit se simte ajungând mereu în rolul de „părinte” — cel care înțelege, conține, explică și duce relația mai departe. Spunea că și-ar dori lângă el o femeie adultă, egală.
Ascultându-l, clientul meu a simțit o rezonanță profundă. Ceea ce prietenul descria nu era străin de experiența lui, ci dimpotrivă, era un tipar pe care îl trăise în majoritatea relațiilor sale. De multe ori, în fața acestei dinamici, mai devreme sau mai târziu, soluția fusese schimbarea partenerei.
La volan fiind s a gândit:
„Nu mai vreau să schimb, vreau să rămân. Vreau să văd ce are viața să îmi arate aici.”
M-a bucurat această alegere, maturitatea vie a celui care acceptă să rămână în experiență.
Am început să explorăm împreună rădăcinile acestui rol. A devenit vizibil cum, foarte devreme în viața lui, fusese nevoit să fie mai adult decât îi permitea vârsta. Cum mediul familial ceruse de la el responsabilitate emoțională și stabilitate — exact lucrurile de care el ar fi avut nevoie.
Așa se naște, adesea, parentificarea: ca mecanism de adaptare și, în același timp, ca formă profundă de loialitate. Copilul devine cel care ține, cel care compensează, cel care își suspendă propriile nevoi pentru a răspunde nevoilor sistemului.
Mai târziu, acest rol devine identitate. Devine modul în care iubește, modul în care se simte valoros, modul în care există în relație.
În același timp, relațiile devin spații de oglindire.
Cei din jurul nostru nu sunt doar parteneri sau adversari, ci, adesea, reflexii ale propriilor noastre părți inconștiente — părți reprimate, neexplorate sau rămase netrăite. Viața, în inteligența ei profundă, ne aduce în față exact acele experiențe care ne pot ajuta să ne întâlnim cu aceste fragmente de sine.
Astfel, prin partenera sa, clientul meu a început să se conecteze cu copilul vulnerabil, cu spontaneitatea nepermisă, cu nevoia de sprijin și de neputință pe care nu și le putuse trăi atunci când era momentul lor firesc. Alegerea de a rămâne în relație nu mai era o resemnare, ci o deschidere către integrare.
Pentru că a rămâne conștient într-o relație care ne provoacă înseamnă, de multe ori, a deveni capabili să ne cunoaștem și să ne trăim pe noi înșine mai profund. Chiar dacă acest proces nu este ușor. Chiar dacă nu este confortabil. Chiar dacă presupune să renunțăm la imaginea despre cum credem că ar trebui să fim.
În acea ședință am simțit că, prin alegerea de a rămâne, clientul meu a ieșit pentru o clipă din imaginea despre cum „ar trebui” să fie el. A intrat într-un spațiu mai real. Un spațiu în care identitatea nu mai este o construcție defensivă, ci o prezență vie.
Uneori maturizarea nu începe când găsim partenerul potrivit.
Începe când încetăm să mai fugim de partea din noi care nu a fost încă trăită.
