Am lucrat în cabinet cu o doamnă care trece printr-o perioadă dificilă în relația cu fiica ei adolescentă, o perioadă în care fata este revoltată, își dorește să facă lucrurile în felul ei și să devină autonomă, iar alegerile ei nu sunt întotdeauna în siguranță pentru ea.
Este o mamă deschisă, disponibilă, care a căutat sprijin și a apelat la consiliere, la terapie, la protecția copilului și la alte instituții, încercând să găsească o cale prin această situație, însă, în ciuda tuturor demersurilor, dificultățile dintre ele au continuat, iar fiica ei nu a mai dorit să meargă la terapie.
Ascultând-o, am invitat-o să ne îndreptăm atenția către felul în care se simte ea în această relație, pentru că ceea ce trăim capătă un sens mai profund atunci când ne apropiem și de realitatea noastră interioară, dincolo de explicațiile pe care le găsim la nivel logic și rațional.
Mi-a spus că se simte captivă, legată de mâini și de picioare, ca și cum nu ar avea nicio putere, iar eu am rămas atentă la cuvintele ei și la ceea ce îmi comunica prin această imagine, așa cum urmăresc, într-o astfel de explorare, felul în care se exprimă inconștientul persoanei cu care lucrez.
Am întrebat-o ce înseamnă pentru ea să fie captivă și ce îi spune acest sentiment, iar răspunsul ei a adus din nou în prim-plan neputința, senzația că nu are nicio posibilitate de a schimba ceea ce trăiește.
Stând împreună cu această imagine, mi-a venit în minte cartea Diavolului din tarot, în care două personaje sunt înlănțuite, însă lanțurile din jurul gâtului lor sunt suficient de largi încât să poată fi scoase, o imagine simbolică pe care am adus-o în explorarea noastră pentru a vorbi despre captivitatea în propriile gânduri, credințe, dependențe și realități interioare.
I-am împărtășit imaginea și sensul pe care îl avea pentru mine în acel moment, apoi am întrebat-o din nou ce simte, rămânând atentă la răspunsurile ei și la ceea ce se deschidea în interiorul său.
La un moment dat, a adus în discuție relația cu mama ei, însă nu găsea acolo sentimentul de captivitate, pentru că își amintea o relație frumoasă, în care se simțise bine, după care a început să îmi povestească despre anii în care încercase să devină mamă, despre analizele, metodele și toate procesele prin care trecuse în încercarea de a aduce pe lume un copil.
Am ajuns astfel să vorbim despre cât de mult suferise în acea perioadă, despre reproșurile pe care și le făcuse și despre felul în care se învinovățise pentru că nu reușea să devină mamă, iar în această explorare am înțeles împreună că acea suferință rămăsese adânc în interiorul ei, însoțită de culpă și de condamnare de sine.
În felul în care trăia astăzi relația cu fiica ei, a recunoscut atingerea acelui loc vechi și dureros, legat tot de relația mamă–copil, un loc în care încă nu se iertase și nu se împăcase cu ceea ce trăise cu mai bine de cincisprezece ani în urmă.
Situația prezentă a devenit astfel, pentru ea, o oglindă în care a putut să își recunoască neiertarea de sine, iar sentimentul de a fi legată de mâini și de picioare a căpătat un sens pe care nu îl găsise până atunci.
Atunci când o situație din prezent atinge o durere rămasă în interiorul nostru, ceea ce simțim cuprinde și suferința veche pe care o retrăim, acel punct sensibil pe care îl ating oamenii, relațiile și evenimentele prin care trecem, iar recunoașterea lui ne ajută să înțelegem de ce suntem atât de afectați și de ce ne este atât de greu să ne păstrăm claritatea.
Conștientizarea acestor forme de autocondamnare deschide un spațiu în care să ne raportăm diferit la ceea ce trăim, să privim situația cu mai multă luciditate și să nu mai fim atât de prinși în durerea pe care o aduce la suprafață.
I-am dat cartea de tarot să o ia și să o contemple, ca pe o imagine a acestei explorări și a resurselor pe care le are în ea, pentru a se apropia de înțelegerea faptului că lanțurile condamnării de sine, ale neiertării și ale neîmpăcării cu sine se pot desprinde.
Unul dintre cele mai grele lucruri este să ajungem să ne iertăm pe noi înșine, să ne acceptăm și să ne apropiem conștient de ceea ce suntem, astfel încât să ne putem vedea exact așa cum suntem și să ne dăm voie să trăim.