„Eu nu eram așa. Nu făceam asta înainte. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu mine.”
Sunt cuvinte pe care le aud în terapie, atunci când un om începe să trăiască ceva ce nu recunoaște ca fiind al lui, ceva ce apare într-o perioadă grea și ajunge să ocupe un loc tot mai mare în viața sa. Se surprinde reacționând într-un fel pe care îl cunoștea la mama lui, spunând cuvintele tatălui său sau repetând un comportament despre care credea că nu va avea niciodată loc în propria viață.
În povestea unei femei, schimbarea a venit prin relația cu mâncarea.
După o perioadă dificilă, începuse să mănânce compulsiv și se îngrășase cu peste zece kilograme. Înțelegea prin ce trecuse, putea vorbi despre greutățile ei și despre felul în care o afectaseră, dar această înțelegere nu era suficientă pentru a opri ceea ce se întâmpla. Între ceea ce știa despre sine și ceea ce ajungea să facă exista o distanță în care se simțea prinsă.
Un moment important a apărut într-o conversație cu mama ei, când aceasta i-a povestit că trecuse și ea, cândva, printr-o perioadă în care mânca pentru a se pedepsi.
Mărturisirea mamei a făcut-o să recunoască o dimensiune a propriei experiențe pe care nu o văzuse atât de limpede până atunci: și în felul ei de a mânca exista pedepsire de sine.
Această recunoaștere a deschis o întrebare despre relația ei cu propria suferință și despre asemănarea cu povestea mamei. Cum ajunseseră două femei, în momente diferite ale vieții lor, să își îndrepte durerea împotriva propriului corp?
În limbajul simbolic al lucrului sistemic, putem vorbi despre un câmp familial în care sunt prezente poveștile, sensurile și felurile de a răspunde vieții ale celor dinaintea noastră. Imaginea unei informații care se „descarcă” într-un moment de vulnerabilitate exprimă felul în care un tipar ajunge să fie trăit cu o forță surprinzătoare, înainte ca persoana să îl poată recunoaște și înțelege. Este o perspectivă de explorare a experienței, fără ca asemănarea dintre două povești să dovedească singură originea unui simptom.
O familie ne transmite multe lucruri prin ceea ce spune, prin ceea ce face, prin ceea ce permite și prin ceea ce rămâne greu de rostit. Învățăm cum se trăiește apropierea, ce se întâmplă cu furia, cât loc are tristețea și ce face un om cu el însuși atunci când viața devine greu de dus. O parte dintre aceste învățări rămân în afara atenției noastre, până când o experiență le aduce în prim-plan.
Atunci ne auzim spunând: „Am ajuns să fac precum mama” sau „Acum înțeleg ceva din felul în care reacționa tata”, iar recunoașterea poate aduce uimire, teamă, tristețe sau chiar rușine.
Pentru această femeie, cuvintele mamei au oferit un fir de înțelegere. Era important ca acel fir să poată fi urmat cu grijă, fără să transforme mama în vinovată și fără să o închidă pe fiică într-o explicație din care să nu mai poată ieși.
Pentru că a recunoaște o asemănare nu înseamnă că suntem obligați să o continuăm.
Înseamnă că putem începe să vedem unde avem nevoie de o diferențiere, unde iubirea și apartenența s-au amestecat, în înțelegerea noastră, cu repetarea suferinței și unde avem nevoie să ne dăm permisiunea de a trăi altfel.
De aici a pornit o afirmație vindecătoare care să îi ofere un spațiu în care să exprime prin cuvinte și gesturi ceva ce avea nevoie să capete un loc mai clar în interiorul ei.
„Mamă, recunosc ceea ce ai trăit și văd asemănarea cu ceea ce trăiesc eu. Îți respect povestea și îmi dau voie să am propriul drum. Pot să îți fiu fiică, să te iubesc și să aleg un alt fel de a mă întâlni cu durerea mea.”
Un astfel de gest simbolic poate susține exprimarea unei alegeri: îmi păstrez locul în familie și îmi dau voie să schimb ceea ce mă rănește. Îmi recunosc trecutul și încep să construiesc o relație diferită cu mine.
Îmi vine aici în minte formularea cunoscută, atribuită lui Jung: „Până nu faci inconștientul conștient, acesta îți va conduce viața și îl vei numi destin.”
O citesc ca pe o invitație de a ne apropia de ceea ce ne influențează fără să înțelegem încă, astfel încât să avem mai multă libertate în felul în care răspundem propriei vieți.
În această poveste, conștientizarea a deschis o posibilitate de lucru. Urmează timpul în care alegerea exprimată are nevoie să fie susținută prin terapie, prin înțelegerea momentelor în care apare compulsia și prin gesturi repetate de grijă. Dacă impulsul revine, asta nu înseamnă că persoana a ales să rămână fidelă suferinței sau că nu și-a dorit suficient schimbarea.
Corpul ei merită îngrijire pe tot acest drum, inclusiv înainte ca greutatea să se schimbe.
Iar permisiunea pe care o poate așeza în ea este aceasta: pot să aparțin familiei mele și să trăiesc diferit, pot să recunosc durerea celor dinaintea mea și să caut pentru mine un răspuns în care să existe mai mult sprijin, mai multă libertate și mai puțină pedeapsă.