O tânără aflată într-o relație de lungă durată, cu suișuri și coborâșuri, a venit în cabinet foarte încântată de weekendul petrecut cu partenerul ei. Ascultând-o și lăsându-mă ghidată de intuiție, am întrebat-o ce anume făcuseră și cum ajunseseră la armonia pe care mi-o descria.
Mi-a povestit că, într-o dimineață, se pregăteau să plece împreună, însă el își pusese ceva de mâncare, iar ea îl aștepta nerăbdătoare. La un moment dat, el îi spusese: „Dacă te încurc, ia-o înainte”, iar ea reușise să se controleze și așteptase „cuminte” să termine. După ce ieșiseră din apartament, el o luase de mână, iar ea era mulțumită de felul în care își gestionase comportamentul.
M-am oprit asupra cuvântului „cuminte”, pentru că era important să înțelegem ce însemna pentru ea această așteptare și ce se întâmplase cu ceea ce simțea. În felul în care mi-a relatat replica lui am auzit superioritate și iritare, în timp ce ea își tradusese capacitatea de a nu reacționa ca pe un semn că între ei lucrurile mergeau bine.
Când explorăm o asemenea diferență între întâmplarea povestită și sensul pe care persoana i-l dă, ne apropiem și de felul în care a învățat să fie în relație. Dacă în mediul în care am crescut au existat astfel de disarmonii, ajungem să interiorizăm comportamente nesănătoase și să le considerăm firești, iar în relațiile adulte ne este greu să recunoaștem ce ne rănește și să exprimăm ceea ce simțim.
Ajungem să ne îndepărtăm de propria trăire, să nu mai auzim cu adevărat ce ni se spune și să ne preocupăm mai mult de păstrarea liniștii decât de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Ne reținem de teamă să nu stricăm armonia, iar faptul că am reușit să fim „cuminți” ne dă sentimentul că am făcut ceva bun pentru relație.
Aici devine importantă deslușirea realității interioare, pentru că aceeași așteptare are un sens diferit atunci când vine din înțelegerea nevoii celuilalt și atunci când vine din frica de a pierde apropierea lui. Ceea ce avem de explorat este dacă persoana a ales să aștepte fiind în contact cu sine sau dacă și-a reprimat trăirea pentru a proteja relația.
Partenerul ei își putea exprima direct nevoia, spunându-i: „Mai am nevoie de puțin timp să termin micul dejun, mă aștepți?”, iar ea putea vorbi despre felul în care primise replica lui: „Când îmi spui «Dacă te încurc, ia-o înainte», mă simt certată și mă doare felul în care îmi vorbești; am nevoie să îmi spui direct ce îți dorești”.
Nevoia lui era să aibă timp să termine de mâncat, iar nevoia ei era să i se vorbească de la egal la egal, ca unei femei adulte, cu respect pentru ceea ce simțea. Exprimarea acestor nevoi ar fi făcut loc unei întâlniri între ei, în care fiecare să vorbească despre sine, despre propriile trăiri și despre ceea ce își dorește de la celălalt.
Când această exprimare lipsește, liniștea de la suprafață lasă în interior frustrare și tensiune, iar ceea ce nu a fost recunoscut și spus continuă să se adune. Reușim să ne controlăm și să așteptăm „cuminți”, însă reprimarea nu rezolvă ceea ce ne doare, iar tensiunea acumulată ajunge să iasă la suprafață prin reproșuri, izbucniri sau retragere.
Astfel se întrețin suișurile și coborâșurile unei relații în care dorința de apropiere există, dar exprimarea nevoilor și a trăirilor rămâne dificilă. Partenerii ajung să se acuze și să se apere, să se împovăreze reciproc și să lupte pentru a fi înțeleși, în timp ce lucrurile pe care ar avea nevoie să și le spună rămân ascunse în spatele reacțiilor lor.
Am ajuns astfel la o înțelegere mai clară a dificultății lor de a comunica în relație, pornind de la ceea ce ea considerase un progres. Când renunțăm să mai simțim, de dragul relației, de dragul binelui, renunțăm, de fapt, la noi, iar apropierea de sine începe prin recunoașterea propriei trăiri și prin întrebarea dacă în armonia dintre noi există loc și pentru vocea noastră.
Pentru mine, acesta este unul dintre lucrurile valoroase pe care le explorăm în cabinet: cum să rămânem în contact cu ceea ce simțim și să vorbim despre nevoile noastre, astfel încât apropierea să cuprindă realitatea interioară a amândurora.