O doamnă îmi vorbea în sesiune despre cum ar trebui să gândească, să creadă și să procedeze, însă, dincolo de toate explicațiile pe care le avea, revenea la aceeași durere: nu reușea să nu mai aibă așteptări de la mama sa. Înțelegea rațional multe dintre limitele mamei, dar ceva în ea continua să spere că, într-o zi, între ele se va întâmpla ceva diferit.
Am explorat împreună aceste așteptări și felul în care ele rămâneau legate de durerea copilului din ea, care încă aștepta să fie crezut, apărat și protejat. Femeia adultă își spunea că ar trebui să nu mai aștepte, în timp ce partea rănită continua să își dorească tocmai ceea ce îi lipsise atât de mult.
Întrebând-o despre relația lor, mi-a spus că se simțea nedreptățită și că toată viața se simțise astfel atunci când mama ei credea pe altcineva în loc să o creadă pe ea, după care „își mai lua și una peste bot”. M-am oprit asupra acestor cuvinte și am ajutat-o să se apropie de ceea ce trăise în acele momente, când se afla în fața mamei și avea nevoie ca ea să o creadă și să o protejeze.
Pe măsură ce am rămas împreună cu această experiență, a recunoscut sentimentul de trădare, iar cuvântul a căpătat sens prin ceea ce a simțit în interior. În spatele nedreptății despre care vorbise se afla durerea de a nu fi fost crezută și apărată de propria mamă, care ajungea să o și lovească.
Aici este atât de importantă deslușirea trăirii, pentru că putem povesti ceea ce ni s-a întâmplat, putem avea explicații și putem înțelege multe lucruri despre cei din jur, în timp ce felul în care am fost afectați rămâne încă departe de noi. Ea își cunoștea povestea, însă în acel moment a ajuns să recunoască mai profund ceea ce trăise în interiorul acelei povești.
Când vorbim despre traumă, contează atât ceea ce s-a întâmplat, cât și felul în care persoana a trăit evenimentul, sprijinul pe care l-a avut și ceea ce a rămas neprocesat din acea experiență. În povestea acestei femei, recunoașterea trădării a adus-o mai aproape de o durere față de care se deconectase și pe care încercase să o înțeleagă prin explicații și concluzii raționale.
Am continuat să explorăm felul în care acest sentiment se regăsea în viața ei, iar ea l-a recunoscut în multe dintre relațiile sale. De aici ne-am apropiat de o relație foarte intimă, cea pe care o avea cu ea însăși, și de momentele în care, fără să își dea seama, ajungea să nu se asculte, să nu își recunoască nevoile și să treacă peste ceea ce simțea.
Tocmai această deconectare făcea ca ceva din experiența trădării să se repete în relația cu sine, pentru că ceea ce o durea rămânea din nou fără ascultare și fără protecție. Ajunsese să își ceară să înțeleagă, să accepte și să nu mai aștepte, înainte de a se apropia cu adevărat de partea din ea care încă suferea.
Această recunoaștere nu o făcea responsabilă pentru felul în care fusese tratată, ci îi arăta unde avea nevoie să fie acum alături de ea însăși. În locurile în care învățase să se îndepărteze de propria trăire, putea începe să rămână prezentă, să se creadă și să își ia în serios durerea.
Așteptările față de mamă au început astfel să capete un alt sens, pentru că în ele se păstrase speranța copilului că va primi, într-o zi, protecția de care avusese nevoie. Renunțarea la această așteptare presupunea și întâlnirea cu durerea că acel lucru îi lipsise, motiv pentru care îndemnul „nu ar trebui să mai aștept” nu reușise să schimbe ceea ce trăia.
Am continuat în terapie cu o afirmație pe care a rostit-o simțind și trăind fiecare cuvânt, prin care își recunoștea durerea și începea să își ia locul în viața de acum. Sensul ei era acesta:
„Din locul adultului care sunt astăzi, renunț la ideațiile, fanteziile și așteptările din copilărie și îmi dau voie să îmi trăiesc viața din prezent, să mă sprijin și să aleg pentru mine.”
Durerea pe care o purta era reală, iar acum începea să distingă între neputința de atunci și posibilitățile pe care le avea în prezent. Din locul femeii adulte, putea să se apropie de propriile nevoi și să răspundă pentru sine acolo unde continuase să aștepte un răspuns din exterior.
Pentru mine, aici se află o parte profundă a întâlnirii cu Sine, în momentul în care omul ajunge să recunoască ce trăiește și începe să fie alături de el însuși în acel loc. Prin această apropiere, ea putea învăța să observe când își lăsa din nou vocea deoparte și să aleagă să se asculte, astfel încât trădarea să nu mai continue neobservată în relația cu sine și în felul în care se așeza în relațiile cu ceilalți.