Într-o sesiune de terapie, o femeie începe să recunoască în propria viață o stare pe care o cunoaște din copilărie, din felul în care o simte pe mama ei: retrasă, absentă, fără să își găsească locul în dinamica vieții de zi cu zi. Este prezentă în ceea ce are de făcut, dar îi este greu să se simtă parte din propria viață, să își exprime dorințele și să aleagă pentru ea.
Îmi vorbește despre căsnicia ei, despre lucrurile pe care le duce și despre cât de greu îi este să își exprime nevoile și să acționeze în acord cu ceea ce simte. Pe măsură ce explorăm, începe să recunoască această stare și în viața mamei sale.
În amintirile copilăriei, mama este acolo fizic, dar greu de atins sufletește. Depresia o ține retrasă, prinsă în propria suferință, greu disponibilă pentru relația cu fiica ei. Copilul are nevoie să se sprijine pe mamă, să simtă că este văzut, că are cine să îl susțină, că se poate încrede în prezența ei. Rămâne atent la ea, o caută, o așteaptă și învață să se adapteze la ceea ce mama poate duce.
Nevoia de sprijin rămâne neîmplinită. Iar în explorarea noastră, femeia de astăzi începe să o recunoască în felul în care caută susținere în relațiile și în situațiile din prezent.
Mama ei moare prin sinucidere în urmă cu câțiva ani, când ea este deja adultă. Durerea pierderii se adaugă durerii mai vechi de a nu o simți aproape.
În timp ce vorbim, îmi spune că nu merge niciodată singură la mormântul mamei. De fiecare dată este însoțită de cineva.
Rămânem puțin cu acest lucru. Ce înseamnă pentru ea să fie acolo, doar ea și mama? Ce simte când își imaginează că se apropie, că stă, că vorbește din locul ei, fără să mai fie cineva alături?
Într-un mod subtil, începem să înțelegem cum se leagă această experiență de dificultatea de a sta pe propriile picioare în viața de fiecare zi. Ea recunoaște în nevoia de a se sprijini pe ceilalți aceeași nevoie de susținere pe care o trăiește în relația cu mama, încă din copilărie. Nevoia de a simți pe cineva acolo, alături de ea, înainte să poată face un pas.
O caută în oameni, în relații, în contexte care să îi ofere siguranță. Când sprijinul nu vine așa cum are nevoie, caută argumente, justificări, scuze, acuze prin care încearcă să explice de ce îi este greu și de ce încă nu poate. În toate acestea începe să își audă propria nevoie veche: să fie susținută, să nu fie lăsată singură cu ceea ce trăiește.
Privim împreună cât de mult așteaptă și astăzi ca ceva din afară să îi dea siguranța de a se exprima, de a hotărî, de a trăi. Femeia adultă are resurse, experiență și capacități pe care copilul nu le are, dar îi este greu să se sprijine pe ele cât timp așteptarea de atunci continuă să îi organizeze viața de acum.
În această înțelegere, apropierea de mormântul mamei capătă un sens profund personal. Să fie acolo și să recunoască realitatea actuală: mama a murit, copilăria s-a încheiat, iar ea este aici, adultă, cu propria viață de trăit. Să simtă ce o doare și să înceapă să așeze în trecut ceea ce aparține trecutului.
Istoria ei rămâne parte din ea. Acum învață să recunoască și distanța dintre ceea ce trăiește atunci și ceea ce îi este disponibil astăzi.
Explorăm ce înseamnă să trăiască altfel decât mama. Să își dea voie să fie prezentă, să își exprime vocea, să se bucure, să schimbe ceea ce o rănește.
Aici se simte și vinovăția. Cum să îmi fie mie bine, când ei îi este atât de greu în amintirea mea? Cum să mă desprind, când o parte din mine încă o caută și încă așteaptă să o găsească?
Iubirea copilului pentru mamă rămâne vie în această așteptare. Iar femeia adultă începe să vadă cât de greu îi este să se implice în propria viață cât timp rămâne preocupată de mamă, de suferința ei și de tot ceea ce nu se împlinește în relația lor.
Pregătim un ritual în care să dea glas acestor trăiri. O floare pentru mamă și o piatră mică/cristal pentru ea. Floarea rămâne la mormânt. Piatra o ia cu ea, ca semn al prezenței și al hotărârii de a se întoarce către propria viață.
Începem cu picioarele pe pământ. Cu simțirea corpului, cu privirea îndreptată spre locul în care se află. Își spune numele și vârsta. Își recunoaște prezența de acum.
„Sunt aici, mamă. Eu, fiica ta.”
Din acest loc, cuvintele ajung către ceea ce doare:
„Te-am căutat în copilăria mea. Am avut nevoie să mă vezi, să mă simți, să fii lângă mine. Am avut nevoie să mă pot sprijini pe tine. Astăzi recunosc cât m-a durut.”
Este un moment în care își face loc și ei în această poveste. Îi înțelege suferința mamei, dar începe să își recunoască și propria suferință. Copilul care o așteaptă pe mamă are nevoie să fie văzut de femeia care este astăzi.
„Îmi pare rău că ai suferit. Îmi pare rău că te-am pierdut. Îmi pare rău pentru fetița care avea nevoie de mama ei.”
Mai departe, ajungem la limitele responsabilității ei. La tot ceea ce iubirea nu îi dă puterea să controleze.
„Nu am putut trăi în locul tău. Nu am putut hotărî în locul tău. Nu am putut garanta că te voi salva. Moartea ta nu a fost responsabilitatea mea.”
Lăsăm loc acestor cuvinte și durerii care le însoțește. Apoi ne apropiem de ceea ce are nevoie să recunoască în prezent:
„Mamă, tu ai murit. Eu sunt aici. Sunt adultă acum. Îmi recunosc nevoia de atunci și durerea de a nu te avea aproape așa cum aveam nevoie. Astăzi încep să mă sprijin și pe mine, pe ceea ce simt, pe ceea ce știu și pe ceea ce pot face pentru viața mea.”
În acest punct, a lăsa trecutul în trecut înseamnă pentru ea să recunoască unde și când se petrec acele lucruri. Să își amintească fără să se piardă în locul copilului care încă așteaptă. Să își simtă corpul de acum, vârsta de acum, capacitatea de a răspunde vieții din locul în care se află astăzi.
„Faptul că trăiesc nu te abandonează. Faptul că mă bucur nu te șterge. Faptul că aleg pentru mine nu îți ia locul din inima mea.”
Pentru ea, aici începe să se contureze o altă formă de legătură cu mama. Își dă voie să o iubească și să îi ducă dorul, fiind totodată mai prezentă în relațiile ei, în alegerile ei și în ceea ce trăiește în fiecare zi.
Cu piatra în palmă, se întoarce către sine:
„Sunt o femeie adultă. Viața mea se întâmplă acum. Îmi recunosc sensibilitatea și îmi recunosc capacitatea. Îmi ascult vocea. Îmi iau în serios nevoile.”
A fi adultă înseamnă, în acest moment, să rămână lângă ceea ce simte suficient cât să poată discerne ce are de făcut. Să își recunoască frica și să își asume un pas. Să privească sincer relația în care trăiește și să își audă propriul răspuns.
„Ceea ce nu mai vreau să las suspendat în viața mea este…”
De aici alegem ceva concret. Un lucru care depinde de ea. O nevoie pe care o exprimă, o limită pe care o formulează, o decizie pe care încetează să o amâne. Un gest prin care începe să participe la propria viață, sprijinindu-se și pe femeia care este astăzi.
Mă gândesc la cât de greu este pentru mulți oameni să se apropie de mormântul cuiva drag. Într-o relație grea, acolo se întâlnesc cu ceea ce doare, cu întrebările și cu așteptările rămase fără răspuns. Într-o relație plină de iubire, se întâlnesc cu dorul și cu absența. În ambele există această întâlnire profundă cu realitatea: omul acela nu mai este, iar eu sunt aici și am de trăit.
În sesiunea noastră, ritualul adună această recunoaștere în câteva cuvinte:
„Mamă, tu ai locul tău în inima și în povestea mea. Eu am locul meu aici, în viața mea.”
Floarea rămâne pentru mamă. Piatra se întoarce cu ea, în prezentul în care are de spus ce simte, de ales și de trăit.