Am lucrat în terapie cu o mamă care îmi povestea că, în mai multe momente ale vieții sale, își dăduse seama că un „nu” ar fi fost mai necesar decât un „da” în relația cu copiii ei.
Crescuse într-un mediu dificil, cu lipsuri, abuzuri fizice, bătăi și frică, iar viața pe care o construise pentru copiii săi era foarte diferită de ceea ce trăise ea. Relația lor avea deschidere, încredere, încurajare și susținere, iar disponibilitatea ei de a le fi alături era atât de firească, încât nici măcar nu o simțea ca pe un efort. Își dorea să îi sprijine, să le ofere ceea ce aveau nevoie și să îi ajute să aibă o viață în care să se simtă în siguranță, iubiți și încurajați să fie ei înșiși.
Povestind și uitându-ne împreună la această disponibilitate, începea să recunoască în ea și dorința inconștientă de a schimba realitatea copilului care fusese. În nevoia de a le fi bine copiilor săi trăia și nevoia ca acelui copil din ea să îi fie bine, să primească ceea ce îi lipsise și să aibă o altă copilărie.
Acea copilărie se întâmplase deja. În realitatea obiectivă, trecutul rămânea cel trăit, iar ceea ce le oferea copiilor săi ajungea să poarte și această nevoie de a schimba ceva ce nu mai putea fi schimbat.
Astfel, „da”-ul pe care îl spunea, deschiderea și generozitatea ei ajungeau câteodată să fie mai puțin sănătoase și benefice decât intenționa. În disponibilitatea ei exista un exces pe care începea să îl vadă, iar acel „nu”, care în anumite momente ar fi fost necesar, rămânea nespus sau nici măcar nu ajungea să fie recunoscut ca răspuns potrivit.
În această dinamică se făcea și o proiecție: mama suprapunea asupra experienței copiilor săi ceea ce trăise ea în propria familie. În anumite situații, copiii aveau nevoie să primească un „nu” și să treacă prin experiența unei limite, iar pentru psihicul ei acel „nu” purta sensul unei respingeri, al unei negări pe care le simțise în copilărie.
În momentul în care ar fi avut de spus „nu”, în ea se activa propria experiență de a fi respinsă. Disponibilitatea de a spune „da” îi proteja pe copiii săi de o experiență pe care ea o asocia cu suferința, deși în situația prezentă acea limită le-ar fi fost benefică. Proiecția ajungea astfel să aducă un deserviciu chiar în locul în care intenția ei era să le facă bine.
La baza acestei proiecții se afla sentimentul inconștient de vinovăție cu care copilul care fusese rămăsese identificat. Din ceea ce trăise în familie, în interiorul ei se formase o înțelegere dureroasă: „Dacă nu aș fi fost vinovată, tata nu m-ar fi bătut. Dacă nu aș fi fost vinovată, nu mi s-ar fi întâmplat asta.”
Copilul ajunsese să simtă că ceea ce i se întâmpla avea legătură cu ceva greșit în el, iar această vinovăție continuase să existe în adult, fără să fie recunoscută. În relația cu propriii copii, ea alimenta nevoia de a oferi, de a ajuta, de a schimba lucrurile și de a fi disponibilă dincolo de propriile limite.
Un „nu” atingea, astfel, atât experiența respingerii, cât și vinovăția rămasă în ea. A spune „da” devenea un răspuns prin care încerca, inconștient, să se asigure că propriilor copii le este bine și că acelui copil din interiorul ei îi este, în sfârșit, bine.
În această dinamică, sacrificiul era legat de vinovăție, iar disponibilitatea purta nevoia unei reparații care continua să fie căutată prin viața copiilor săi.
Tocmai pentru că în familia lor exista o relație deschisă și puteau vorbi despre ceea ce observau la ei înșiși, copiii ajungeau să spună că se simțeau alintați sau că se comportau ca niște alintați. Aceste observații aduceau în lumină efectele unei generozități care depășea câteodată ceea ce le era necesar și benefic.
Aici începe să se vadă cât de mult ne raportăm la ceea ce trăim prin proiecțiile pe care le facem și prin felul în care am învățat să percepem lumea. Propriul istoric de viață condiționează sensurile pe care le dăm experiențelor prezente, iar ceea ce se întâmplă în fața noastră ajunge să fie interpretat prin ceea ce s-a întâmplat cândva în noi.
În relația cu celălalt răspundem astfel și propriei noastre istorii, cu rănile, fricile și nevoile rămase vii. O limită necesară în prezent capătă sensul unei respingeri din trecut, nemulțumirea celuilalt trezește vinovăția, iar impulsul de a rezolva imediat devine atât de firesc, încât trece neobservat.
Sunt mecanisme psihice profunde, formate într-o copilărie în care au lipsit siguranța și un mediu suficient de conștient. Istoria familiei și experiențele transmise între generații adaugă alte straturi acestei înțelegeri, iar într-o perspectivă spirituală există și sensurile pe care fiecare le atribuie existenței sale și vieților anterioare.
Despre cauze este mult de vorbit. Lucrul cu noi înșine începe prin a vedea ce trăim, ce ni se întâmplă și ce continuăm să facem fără să ne dăm seama, astfel încât să reușim să schimbăm ceva în prezent.
Să recunoaștem vinovăția înainte să ne înghită pe nevăzute, să observăm disponibilitatea pe care o executăm din oficiu și soluțiile pe care mintea le găsește pe pilot automat. Să distingem între ceea ce simțim noi și ceea ce trăiește celălalt, între sensul personal pe care îl atribuim unei experiențe și ceea ce se întâmplă concret în realitatea prezentă.
Pentru această mamă, a deveni conștientă însemna să vadă de unde venea „da”-ul ei, ce vinovăție îl susținea și ce experiență veche proiecta asupra copiilor săi. Din această înțelegere, putea să recunoască momentele în care un „nu” era mai necesar și să le fie alături într-un fel care răspundea mai bine vieții lor de acum.
În același timp, putea începe să se apropie de copilul care fusese și de vinovăția cu care rămăsese identificată, oferindu-i un loc în propria conștientizare. Astfel, relația cu copiii săi căpăta mai multă libertate, iar disponibilitatea ei devenea o alegere pe care o putea simți, înțelege și măsura în prezent.
Pe măsură ce înțelegem aceste mecanisme, se deschide în noi un spațiu în care putem alege mai conștient ce oferim, cât oferim și ce îi este cu adevărat de ajutor celui din fața noastră. În acest spațiu, un „da” își găsește măsura, iar un „nu” își găsește locul, fiecare în acord cu ceea ce viața ne cere în prezent.
Copilul care am fost are nevoie să fie văzut și înțeles în propria noastră inimă, acolo unde putem începe să desprindem vinovăția de ceea ce suntem și să așezăm durerea în istoria căreia îi aparține. Din această așezare, îi putem vedea mai clar și pe copiii noștri, cu nevoile lor, cu experiențele prin care au de trecut și cu viața care le aparține, iar iubirea noastră capătă libertatea de a-i însoți în ceea ce au ei de trăit.