În cercul grupului de formare, așa cum fac din când în când, le-am întrebat pe participante cum sunt și ce se mai întâmplă în interiorul lor. Pe una dintre ele am găsit-o într-o stare profundă de mâhnire, de neputință și, mai ales, de furie îndreptată împotriva ei însăși. Era furioasă pentru că îi este încă atât de greu, pentru că simte că se întoarce din nou și din nou în aceeași durere, în aceeași neputință și apoi în ceea ce ea numește „mâțâială”, în această formă de victimizare pe care nu o mai suportă la ea.
Întrebarea ei era: „Dar de ce fac așa? De ce mă simt așa? De ce ajung din nou aici?”
Am stat puțin cu această întrebare și i-am spus că poate nu este necesar să afle imediat de ce face așa. Pentru că, uneori, întrebarea „De ce fac așa?” nu este cu adevărat o întrebare introspectivă. Nu este o întrebare care deschide un spațiu de înțelegere, ci una care închide. Devine un fel de stație a egoului în care rămânem blocați, încercând să găsim o explicație, dar fără să mai putem vedea ceea ce se petrece cu adevărat în noi.
Energia întrebării ei nu era una de curiozitate sau de apropiere față de sine. Era o energie de critică, de nemulțumire și de respingere: „De ce sunt așa? De ce nu pot să fiu altfel? De ce nu reușesc odată să ies de aici?”
Am început să ne uităm la aceste două instanțe psihice care se hrăneau una pe cealaltă: o parte care se simțea neputincioasă, cădea în durere și se victimiza, și o altă parte care o certa, o judeca și o disprețuia pentru această neputință. Una spunea: „Nu pot”, iar cealaltă îi răspundea: „Nu te mai suport așa.” Și, între ele, ea rămânea prinsă fără să poată fi cu adevărat alături de sine.
La un moment dat am făcut puțină liniște în mine. Și în această liniște am simțit în câmp prezența bunicii ei. Am întrebat-o dacă a crescut împreună cu bunica, iar ea, surprinsă, mi-a spus că da. Bunica fusese omul pe care îl iubise cel mai mult și cu care avusese cea mai bună relație, în timp ce relația cu mama ei fusese foarte dificilă.
Apoi mi-a povestit că soțul bunicii, bunicul ei, se sinucisese la numai 31 de ani și că bunica rămăsese singură pentru tot restul vieții.
Din acel moment, lucrul nostru a devenit o călătorie către această fetiță care o iubise atât de mult pe bunica ei, încât, undeva în interiorul său, încercase să o ajute să ducă mai departe o durere care nu putea fi dusă. O fetiță care poate că simțise că trebuie să fie bună, să fie aproape, să aline, să repare și să facă viața bunicii puțin mai ușoară, puțin mai frumoasă și, mai ales, mai dulce.
Am ajutat-o să se apropie de adevărul simplu și dureros că nu a fost vina ei că bunicul s-a sinucis. Nu a fost vina ei că bunica a rămas singură. Nu era responsabilitatea ei să repare destinul bunicii și nu ar fi putut, oricât de mult ar fi iubit-o, să o salveze de suferința ei.
În imaginea care s-a deschis în câmp am simțit-o pe bunică încă foarte legată de propria durere și am simțit cât de puternică rămăsese legătura dintre ele. În limbajul șamanic, uneori vorbim despre umbre sau fragmente ale celor plecați care nu s-au desprins complet și care continuă să rămână atașate de oamenii pe care i-au iubit. Nu neapărat dintr-o intenție rea, ci din durere, din neputință și din imposibilitatea de a pleca mai departe.
Am simțit că această legătură nu voia să îi dea drumul. Și, într-un dialog interior și simbolic cu imaginea bunicii, i-am spus că fetiței nu îi este bine. Că iubirea dintre ele a devenit o legătură prin care nepoata continuă să poarte ceva ce nu îi aparține. Și că, dacă bunica o iubește, este timpul să îi dea voie să plece către propria sa viață.
Încet, am simțit că ceva a acceptat.
A apărut atunci nevoia unui schimb ritualic, a unei ofrande. Am simțit că bunica ar avea nevoie de ceva dulce, dar nu de un fursec sau de o prăjitură oarecare, ci de un tort, de ceva făcut și oferit cu grijă, cu frumusețe și cu semnificație. Ca și cum, prin acest dulce, fetița ar putea înapoia simbolic bunicii ceea ce a încercat întreaga viață să facă pentru ea: să îi îndulcească destinul.
Prin acest ritual, ea nu îi oferă bunicii propria viață și nici nu mai încearcă să o salveze. Îi oferă ceva dulce, pregătit cu iubire, și îi spune: „Aceasta este pentru tine. Iubirea mea rămâne, dar durerea ta nu mai trebuie să trăiască prin mine.”
Poate că ceea ce ea numea „mâțâială”, neputință sau victimizare nu era numai o slăbiciune personală, așa cum se acuza, ci și felul în care fetița din ea continuase să stea lângă bunica: mică, tristă, neputincioasă și încercând, prin propria suferință, să nu o lase singură.
Iar acum, pentru prima dată, poate să o iubească fără să îi mai poarte destinul.