Într-o sesiune privată de constelații am ajuns la o rădăcină nebănuită, la o poveste care rămăsese undeva înăuntrul unei femei, fără ca ea să se gândească vreodată să o pună în legătură cu frica pe care o trăia acum, ca mamă. Și eu însămi rămân surprinsă de felul în care, în acest spațiu de lucru, ies la suprafață lucruri pe lângă care am trecut, lucruri pe care le știm, dar despre care nu știm cât de adânc ne-au impresionat și ce înțeles le-am dat când eram prea mici ca să le putem cuprinde.
Clienta mea este o doamnă cu care mai lucrasem în terapie individuală și cu care avusesem și câteva sesiuni de constelații, fiecare cu o temă specifică. Este o persoană rațională, cu multă cunoaștere și cu multă muncă făcută cu ea însăși. După cum mi-a explicat și ulterior, parcursese multe terapii, multe tehnici, multe încercări de a înțelege, iar mintea ei era foarte capabilă să pună cap la cap lucruri, să facă legături, să caute un sens.
Și asta poate să fie un sprijin foarte mare. Doar că, în întâlnirea noastră, observam cum aproape fiecare simțire avea nevoie să fie însoțită imediat de o explicație, de un argument, de un fir logic care să îi permită să rămână acolo. Parcă lucrul acela trebuia mai întâi înțeles ca să poată fi simțit și lăsat să existe.
Tema cu care venise era legată de sănătatea fiicei ei, care de la o vârstă foarte fragedă fusese diagnosticată cu alergii. Din ceea ce îmi povestea, exista și această incertitudine în jurul unui posibil astm, ba avea un diagnostic, ba era reconsiderat, ba urma un tratament, ba se schimba ceva, iar drumurile din medic în medic o frustrau, o nelinișteau și o încărcau. Își dorea să înțeleagă ce se întâmplă cu copilul ei și căuta de multă vreme un sens.
De aici am pornit, de la suferința și neliniștea ei în fața unei probleme medicale a fiicei, pentru care evaluarea și îngrijirea medicală nu își găsea locul.
La începutul sesiunii îmi povestise că avea în vizită o rudă, o femeie despre care spusese că este una dintre persoanele preferate ale vieții ei. Mi s-a părut frumoasă expresia și, fără să îmi propun ceva în legătură cu ea, a rămas în mine înregistrată. Apoi a început să îmi explice că această femeie avusese multe greutăți, să îmi povestească puțin din viața ei, ca și cum afecțiunea aceasta avea nevoie și de o justificare.
Uneori las lucrurile să curgă, alteori intervin, alteori opresc un fir sau pun o întrebare, iar câteodată simt pur și simplu să ascult și să conțin ceea ce vine. Este ceva foarte frumos pentru mine în această libertate de a lucra intuitiv, de a nu avea nevoie să știu dinainte fiecare pas și fiecare frază, păstrând în același timp cadrul și responsabilitatea întâlnirii.
Ne-am întors la povestea ei și i-am arătat această mișcare pe care o observam, nevoia de a explica, de a argumenta, de a face ca totul să urmeze un fir pe care mintea să îl poată accepta.
Am vorbit despre perioada în care apăruseră primele simptome ale fetei, despre ceea ce se întâmpla atunci în familie, despre împrejurări și relații. Și din nou a venit întrebarea: dar oare aici este rădăcina, oare chiar de aici pleacă, oare aceasta este explicația?
Am rămas puțin în acest loc, în felul în care încercăm să cerem unei intuiții să vină deja cu raționamentul ei complet. Sunt lucruri pe care mai întâi le simțim și abia apoi găsim cuvinte pentru ele, iar unele dintre ele au nevoie să rămână un timp întrebări.
I-am propus, metaforic vorbind, să lase deoparte pentru câteva momente toată cunoașterea pe care o adunase până atunci, atât cât putea, și să intre în spațiul nostru de lucru cu puțin loc liber înăuntrul ei. Să observe ce vine, fără să fie nevoie să îl explice imediat. Aveam să privim împreună ceea ce apărea și să vedem ce sens avea pentru ea.
Constelația era online. Și spun asta pentru că, în experiența mea, am trăit și prin ecran întâlniri foarte vii, cu multă prezență, cu tăceri care au loc și cu emoție care poate fi simțită și însoțită.
Am început să alegem reprezentanții, figurine pentru ea, pentru soț, pentru fiică și pentru afecțiunea fetei, apoi pentru contextul în care își amintea că apăruseră simptomele, context care o includea și pe soacra ei. Am adus și relația de cuplu, în jurul căreia se deschideau alte lucruri de privit.
La un moment dat, foarte spontan, am simțit să mai aducem pe cineva în acest spațiu, fără să știu încă despre cine era vorba. Am rămas amândouă în liniște și am așteptat să văd ce simt.
În ceea ce eu numesc câmpul constelației, în această atenție pe care o păstrez deschisă către persoană, către imagine și către propriile mele impresii, mi-a revenit expresia ei de la început, despre femeia care era una dintre persoanele preferate din viața sa. Apoi, din această asociere, mi-a venit în minte o fetiță.
Știam că are un frate, că nu are o soră, și pentru o clipă m-am gândit dacă își dorise o soră când era mică. Dar, pe măsură ce am început să vorbesc, întrebarea s-a conturat altfel. Am întrebat-o dacă, în copilăria ei, auzise despre o fetiță care pățise ceva, o rudă, o colegă, o prietenă, cineva despre care se povestise în jurul ei.
Și atunci i-a venit în minte o fetiță din vecini.
Era o copilă care căzuse pe o plită încinsă și care, în urma suferinței provocate de arsuri, murise. Clienta mea nu mai știa cu certitudine dacă o cunoscuse sau dacă știa doar povestea ei. Ceea ce rămăsese foarte viu era felul în care adulții povesteau, detaliile despre chinul fetiței, despre îngrijirea rănilor, despre pielea arsă, despre tot ceea ce se întâmplase până la moartea ei.
Ea avea atunci în jur de șase-șapte ani.
Am rugat-o să aleagă o figurină și pentru această fetiță, după care am continuat să așezăm reprezentanții pe masă. Și în imaginea care s-a format a apărut ceva care pe mine m-a oprit.
Figurina aleasă pentru simptom era foarte aproape de reprezentarea fiicei sale. Era o figurină mică, de copil. Mai în spate se afla fetița din poveste, iar figurina aleasă pentru ea era identică cu cea care reprezenta simptomul.
I-am arătat această asemănare.
Pentru mine era izbitoare, dar am avut nevoie să vedem ce însemna pentru ea, ce recunoștea ea în imaginea din fața sa. Două figurine identice nu ne spuneau cauza medicală a unei afecțiuni, însă deveneau în acel moment o imagine în jurul căreia se putea deschide povestea fricii ei.
Și mi-a spus, așa cum îmi rămân cuvintele ei:
„Mihaela, nu vrei să știi câte calcule am făcut, câte sesiuni, câte terapii și tehnici, câte luni și câți ani am tot socotit ca să înțeleg ce ar fi putut să declanșeze simptomele fetei mele.”
M-a atins foarte mult această mărturisire. Câtă căutare, cât efort și câtă nevoie de a găsi acel lucru care, odată înțeles, să îi permită să se liniștească.
Pe măsură ce am rămas cu povestea copilei și cu ceea ce trezea în ea, au apărut teme legate de vinovăție, de neatenție și de responsabilitatea adultului atunci când unui copil i se întâmplă ceva. Ca și cum în jurul acelei tragedii rămăsese pentru ea o undă de șoc, o impresie pe care o purtase fără să îi mai recunoască povestea.
Am explorat dacă fetița care fusese ea înțelesese atunci, în felul ei de copil, că o clipă de neatenție poate să aducă o nenorocire și că, pentru a împiedica asta, cineva trebuie să vegheze tot timpul. Era un sens care se contura în sesiune, pe care îl priveam împreună prin ceea ce ea recunoștea în propria viață.
Mi-a spus că, de când rămăsese însărcinată și apoi devenise mamă, se transformase complet. Nu mai era femeia care fusese înainte. Se identificase foarte puternic cu rolul mamei și cu vigilența, cu posibilitatea permanentă ca fata ei să pățească ceva.
Aici a fost pentru mine profunzimea întâlnirii. În această recunoaștere a felului în care își trăia maternitatea, a fricii care o însoțea și a poveștii vechi în care găsea acum un ecou al acestei frici. Fără ca asta să o facă responsabilă pentru boala copilului ei.
Conștientizarea a fost simplă și profundă, iar emoția ei nu avea nevoie de alte explicații în acel moment. Avea nevoie de timp, de loc și de o așezare.
Va însoți această înțelegere printr-un ritual simbolic, prin care să recunoască povestea acelei fetițe și impresia pe care o lăsase în copilăria ei, dar și să așeze o delimitare între acea tragedie și viața sa de acum. Să poată simți că ceea ce s-a întâmplat atunci nu vorbește despre capacitatea ei de a fi mamă și nu este o prevestire despre viața fiicei sale.
Pentru mine a fost o întâlnire foarte frumoasă și foarte profundă, în care am putut să însoțesc această trecere de la nevoia de a calcula și de a găsi toate explicațiile către recunoașterea unei trăiri. Și am rămas cu imaginea femeii de astăzi, care începea să se apropie de fetița de șase-șapte ani din ea, cea care auzise cândva o poveste prea grea și care putea, acum, să fie ascultată.