Terapia nu e o cafea și nici o plimbare în parc. Nu pentru că nu ne-ar prinde bine o plimbare (ne-ar prinde tuturor), ci pentru că în cabinet rolurile sunt clare.
Despre compromisuri, loialități și dovezi de iubire.
Despre critică, folosită ca diversiune și ca lipsă de maturitate, despre evitare, vulnerabilitate, despre frică.
Despre mame, despre toate dinamicele în care am rămas blocați: noi față de ele, ele față de noi și despre vindecarea noastră – liniștită, matură, asumată – ce poate fi cea mai mare binecuvântare pe care o întoarcem înapoi liniei din care venim.
Despre durerea neprocesată și pierderile fundamentale ce continuă să modeleze relațiile de adult, atrăgând experiențe care repetă scenariul de abandon. Vindecarea nu vine din negare, ci din confruntarea cu realitatea și trăirea emoțiilor până la capăt.
Mai devreme sau mai târziu, va trebui să înțelegem, să realizăm că noi, ca sine și conștiință, suntem chiar acest corp fizic, cu toate ale lui. Iar libertatea absolută este fix în interior.